Art. 1480 Noul cod civil Diligenţa cerută în executarea obligaţiilor Condiţiile plăţii Plata

1. Vechii autori, printr-o interpretare neexactă a textelor romane, distingeau trei feluri de greşeli, după gravitatea lor: a) culpa lato (greşeala gravă); b) culpa levis sau levior (culpa uşoară) şi c) culpa levissima (greşeala foarte uşoară). în sistemul celor trei grade de greşeli, responsabilitatea debitorului varia după natura contractului care crease obligaţia. Codul civil a respins acest sistem şi a adoptat criteriul culpei levis in abstracto, potrivit căruia debitorul este responsabil de greşelile pe care nu le comite în propriile sale afaceri un proprietar de o prevedere mijlocie şi

Citește mai mult

de o grijă normală, care constituie tipul abstract al bunului proprietar. Nu mai este nevoie astfel să se analizeze natura contractului pentru a determina responsabilitatea debitorului; acesta nu mai este ţinut niciodată de culpa levissima, în schimb, va fi ţinut totdeauna de dolul său, precum şi de culpa lata (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bdldnescu, Al. Bâicoianu, op. cit., voi. II, p. 319-320).

2. în materie de executarea unei obligaţiuni, greşeala grea, culpa lata, trebuie asimilată dolului (C. Hamangiu, N. Ceorgean, op. cit., voi. VIII, 1932, p. 15).

3. Sistemul culpelor nu prezintă decât un interes teoretic; în practică, chestiunea dacă debitorul a comis sau nu o greşeală care atrage responsabilitatea sa este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei. De aceea, extrem de rar se întâlnesc hotărâri care să recurgă, în aprecierea greşelii debitorului, la criteriul bunului proprietar (Idem, p. 320).

4. Reprezintă excepţii prevăzute de lege de la aplicarea regulii bunului proprietar:

a) situaţiile în care legea impune o responsabilitate mai mare debitorului; spre exemplu, în materie de comodat, art. 2150 NCC [art. 1566 C. civ. 1864) reglementează răspunderea comodatarului pentru pieirea bunului împrumutat când aceasta este cauzată de forţa majoră de care comodatarul l-ar fi putut feri întrebuinţând un bun propriu; b) cazurile în care responsabilitatea debitorului este mai puţin întinsă; spre exemplu, art. 2018 alin. (1) NCC (art. 1540 C. civ. 1864], ce reglementează diligenţa mandatarului, prevede că, dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar; dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri; de asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2107 NCC [art. 1599 C. civ. 1864), referitor la diligenţa depozitarului, dacă nu s-a convenit altfel, depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a depus diligenţa dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri, iar în lipsă de stipulaţie contrară, atunci când depozitarul este remunerat sau este un profesionist ori i s-a permis să se folosească de bunul depozitat, el are obligaţia de a păstra bunul cu prudenţă şi diligenţă. Un alt caz este acela al gerantului, care este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale; când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă, conform art. 1334 NCC [art. 990 C. civ. 1864).

5. Datorită varietăţii mari a plăţilor, care decurge din varietatea obiectului obligaţiei, regula fundamentală este ca plata să fie făcută cu diligenţa bunului proprietar, iar această diligenţă se apreciază după natura activităţii exercitate. Astfel, de exemplu, obligaţia medicului izvorâtă din contractul de îngrijiri medicale este aceea de a acorda îngrijiri conştiincioase, atente şi conforme datelor ştiinţei. Mijlocul este inoperant dacă se raportează la datele actuale ale ştiinţei, şi nu la datele pe care ştiinţa le poseda în momentul acordării îngrijirilor de către medic. Culpa medicului nu se poate deduce din simpla absenţă a reuşitei actului medical şi din apariţia prejudiciului. Acest prejudiciu poate să se afle în legătură cu actul medical practicat şi, cu toate acestea, să nu reprezinte o culpă (greşeală). O eroare de diagnostic nu este în sine o culpă medicală, mai ales atunci când este împărtăşită de mai mulţi medici, dar un diagnostic exagerat de optimist ar putea angaja răspunderea medicului (I. Turcu, Noul Cod civil, p. 593).