Art. 1482 Noul cod civil Obligaţia de a preda bunuri individual determinate Condiţiile plăţii Plata

1. Plata trebuie să constea în executarea întocmai a obligaţiei asumate. Cel obligat va trebui să plătească exact cât datorează. Principiul este înscris în art. 1100 C. civ. 1864 [art. 1492 alin. (1) teza I NCC, n.n.], potrivit cu care „creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela care i se datoreşte, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare". Creditorul poate accepta o altă prestaţie decât cea datorată, dar, în acest caz, obligaţia nu se mai stinge prin plată, ci printr-un alt mod de stingere care se numeşte dare în plată (C. Stâtescu, C. Bîrson, TGO, p.

Citește mai mult

405).

2. Dacă obligaţia de a da are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are, din punct de vedere juridic, două obligaţii principale: a) obligaţia de a transfera sau constitui dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra bunului respectiv; b) obligaţia de predare a lucrului. Cât priveşte această primă obligaţie a debitorului, trebuie să pornim de la faptul că, în sistemul dreptului civil român, transferul dreptului de proprietate sau al oricărui drept real asupra unui bun individual determinat se face în temeiul acordului de voinţă al părţilor, la data realizării acestui acord, dacă printr-o dispoziţie specială a legii sau prin acordul părţilor nu se prevede altfel. Aceasta înseamnă că, în principiu, obligaţia de a transfera dreptul de proprietate sau oricare alt drept real se poate executa întotdeauna în natură, chiar în temeiul legii. Obligaţia de a preda lucrul implică o activitate din partea debitorului şi este o obligaţie de a face, ce include şi păstrarea bunului până la predare. Aşa fiind, executarea în natură pe cale silită va fi cu putinţă câtă vreme bunul se găseşte la debitor. Dacă însă debitorul nesocoteşte obligaţia de păstrare a bunului până la predare şi-l distruge sau ascunde, executarea în natură chiar pe cale silită a obligaţiei devine imposibilă, urmând a se trece la executarea prin echivalent. în ipoteza în care debitorul înstrăinează bunul către un terţ, creditorul va putea intenta acţiune în revendicare împotriva terţului, dacă bunul care forma obiectul contractului este imobil. Terţul se va putea apăra invocând uzucapiunea. Dacă bunul înstrăinat este mobil, acţiunea în revendicare va putea fi paralizată de multe ori prin invocarea dobândirii bunurilor mobile corporale prin posesia de bună-credinţă (art. 1909 C. civ. 1864 - art. 935 NCC, n.n.). De aceea, creditorul urmează a se mulţumi cu executarea prin echivalent (Idem, p. 414).

3. Dacă obiectul obligaţiei constă în a da un bun cert (a transmite dreptul de proprietate asupra unui asemenea bun), debitorul este liberat prin predarea lui în starea în care se găsea în momentul predării. El nu va răspunde de pierderea bunului sau de stricăciunile pe care acesta le suferă dacă ele nu s-au produs prin fapta sa ori a persoanelor pentru care este ţinut să răspundă. Dar debitorul va răspunde de pierderea bunului sau de deteriorările survenite după punerea sa în întârziere, indiferent de cauza lor (art. 1102 C. civ. 1864). Chiar şi atunci când a fost pus în întârziere nu va răspunde dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi la creditor [art. 1156 alin. (2) C. civ. - art. 1634 alin. (2) NCC, n.n.] (Idem, p. 405).

4. Atunci când obiectul este un lucru, operează distincţia între lucrul individual determinat sau un lucru generic determinat. Obligaţia de a preda un obiect cert nu poate fi îndeplinită prin predarea unui lucru asemănător. Lucrul cert determinat se predă în starea în care se află, cu excepţia cazului în care bunul a suferit deteriorări imputabile debitorului sau deteriorări produse după punerea în întârziere a debitorului. Atunci când la data prevăzută pentru executare debitorul nu a dobândit încă dreptul asupra lucrului, obligaţia de plată nu se stinge, urmând ca debitorul să procure şi să predea obiectul conform art. 1230 NCC (I. Turcu, Noul Cod civil, p. 594).

5. Alineatul (2) al textului analizat face trimitere la art. 1230 NCC pentru situaţia în care debitorul nu are dreptul de a dispune de bunul individual determinat ce face obiectul obligaţiei de predare şi este o aplicare a principiului validităţii contractului în situaţia în care o persoană şi-o asumat obligaţia de a transmite proprietatea unui lucru independent de puterea acelei persoane de a dispune de lucru în momentul încheierii contractului. în acest caz debitorul va avea obligaţia fie să-l procure personal pentru a-l transmite creditorului, fie de a-l determina pe terţ să-şi dea acordul, sub sancţiune de daune-interese în cazul producerii unui prejudiciu.

6. în cazul în care cel obligat nu poate executa obligaţia, deoarece nu a obţinut proprietatea ori acordul adevăratului titular al dreptului, acesta nu se va putea exonera invocând nulitatea contractului, ci, din contră, va fi ţinut să răspundă în temeiul contractului încheiat (Proiect 2004).

7. Spre exemplu, în cazul vânzării bunului individual determinat proprietatea altuia (art. 1683 NCC), întrucât transmiterea dreptului de proprietate este un efect al contractului de vânzare (este vorba despre executarea obligaţiei de a da asumate de către vânzător), lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului la momentul încheierii contractului nu atrage nevalabilitatea vânzării, însă, în aplicarea principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, cumpărătorul va deveni proprietar al bunului numai dacă vânzătorul dobândeşte proprietatea asupra acestuia ori dacă vânzarea este ratificată de către terţul proprietar; dacă vânzătorul nu asigură transmiterea proprietăţii către cumpărător înseamnă că nu şi-a executat obligaţia asumată, astfel încât cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese (G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii, p. 118).

8. Există şi norme speciale care derogă de la regula înscrisă în art. 1230 NCC, în sensul că, pentru ipotezele la care se referă în mod expres (şi limitativ), situează problema înstrăinării bunului altuia nu pe tărâmul executării actului juridic, ci pe cel al încheierii valabile, cum este cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi art. 1064 alin. (2) NCC (potrivit căruia dacă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut că bunul nu este al său, legatul este anulabil) (Ibidem).

9. Debitorul, în cazul când predarea lucrului datorat este posibilă, nu se poate libera oferind debitorului valoarea lucrului sau daune-interese şi creditorul poate obţine, prin justiţie, predarea lucrului în natură (C. Hamongiu, N. Georgean, op. cit., voi. VIII, 1932, p. 4).

10. Debitorul nu răspunde de deteriorările ocazionate de forţa majoră sau de un viciu propriu al lucrului. Dovada acestor fapte însă va trebui să fie făcută de debitor (Idem, p. 68).

11. Debitorul nu răspunde dacă deteriorările s-au produs înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere (art. 1634 alin. (1) NCC].

12. în contractele sinalagmatice, în cazul în care una dintre părţile contractante este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă majoră să îşi execute obligaţia asumată, se pune problema riscului contractului. în acest sens, art. 1274 alin. (1) NCC prevede că, „în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contra-prestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie". Aşadar, riscul contractului nu este suportat de partea care avea calitatea de proprietar al bunului la momentul pieirii fortuite, ci de debitorul obligaţiei imposibil de executat, regulă care se aplică atât în cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate, cât şi al contractelor sinalagmatice translative de proprietate, spre deosebire de vechea reglementare. Este însă o regulă supletivă, părţile putând conveni altfel (G. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 186). Există şi o situaţie de excepţie, când creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera, chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp [art. 1274 alin. (2) NCCJ. Notă. A se vedea şi comentariile de la art. 1511.

13. O aplicaţie a regulii generale o întâlnim, spre exemplu, în cazul vânzării cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii; în acest sens, art. 1755 NCC prevede că, „atunci când, într-o vânzare cu plata preţului în rate, obligaţia de plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preţ; riscul bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia".

14. Creditorul va trebui să primească lucrul în starea deteriorată cum se găseşte, însă va avea dreptul să ceară de la debitor plata de daune-interese, când acesta e în culpă (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. VIII, 1932, p. 68).

În cazul obligaţiilor de a da un lucru cert conform art. 1482 alin. (1) şi (2) C. civ., plata poate fi făcută numai de proprietarul acelui bun, care trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină (în cazul în care debitorul nu este titularul dreptului asupra bunului individual determinat, obligaţia sa nu se stinge şi se aplică regulile art. 1230 C. civ., referitoare la obiectul contractului.

Conform art. 1230 C. civ., „Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului

Citește mai mult

sau, după caz, să obţină acordul terţului. In cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.”