Art. 1540 Noul cod civil Nulitatea clauzei penale Executarea prin echivalent Executarea silită a obligaţiilor
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Executarea silită a obligaţiilor
SECŢIUNEA a 4-a
Executarea prin echivalent
Executarea silită a obligaţiilor
SECŢIUNEA a 4-a
Executarea prin echivalent
Art. 1540
Nulitatea clauzei penale
(1) Nulitatea obligaţiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligaţiei principale.
(2) Penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului.
| ← Art. 1539 Noul cod civil Cumulul penalităţii cu executarea în... | Art. 1541 Noul cod civil Reducerea cuantumului penalităţii... → |
|---|
1. Nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract sau de sancţiuni constând în penalităţi de întârziere. Aşa fiind, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispoziţiile art. 5 şi ale art. 968 C. civ. 1864 [art. 11, art. 1236 NCC, n.n.J, contravine prevederilor legii. Faţă de împrejurarea că
Citește mai mult
între părţi nu există un raport juridic izvorât dintr-o operaţiune de bancă, clauza penală inserată în contractul de împrumut este nulă (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 3636/2008).2. Penalităţile se calculează de la data scadenţei obligaţiei de plată, deoarece numai atunci se poate constata dacă debitorul şi-a îndeplinit sau nu obligaţia. Dacă scadenţa a fost stabilită la un anumit termen de la emiterea facturilor, până la împlinirea acestui termen, când debitorul poate face oricând plata lor, creditorul nu poate pretinde penalităţi de întârziere în plată, întrucât numai după împlinirea acestui termen poate fi constatat refuzul de plată sau întârzierea la plata preţului. în situaţia în care clauza penală acordă prestatorului dreptul de a pretinde penalităţile de întârziere, chiar şi înainte de a se fi încălcat obligaţia de plată a preţului de către beneficiar, deci anterior producerii unui prejudiciu, aceasta este nelegală, în raport cu dispoziţiile art. 1023 C. civ. 1864 (art. 1414 NCC, n.n.J. Obligaţia debitorului la plata de penalităţi de întârziere de la data emiterii facturilor, anterior scadenţei, contravine dispoziţiilor art. 966 C. civ. 1864 (art. 1236 NCC, n.n.J, fiind deci ilicită (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 3001/2007).
Citește mai mult
asemenea clauze şi justificând nulitatea cu argumente de clauză ilicită sau de ordine publică. Jurisprudenţa franceză a procedat în acelaşi mod numai după reforma din iulie 1975. Textul art. 1152 C. civ. fr. a primit un al doilea alineat, care permite instanţei, chiar şi din oficiu, să modeleze sau să accentueze penalitatea atunci când ea este, după caz, sau excesivă, sau derizorie (/. Turcu, Noul Cod civil, p. 633-634).2. Apariţia şi dezvoltarea dreptului consumului a determinat adoptarea unor reglementări importante cu privire la reprimarea clauzelor abuzive. Clauza contractuală abuzivă este definită de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată, care în art. 4 alin. (1) dispune: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor". în lista anexă la această lege sunt enumerate principalele clauze care se prezumă ca fiind abuzive; printre clauzele de acest fel, la lit. i) din anexă este prezumată ca atare şi clauza care „obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant". Aşadar, şi o clauză penală stipulată în contractele dintre comercianţi şi consumatori poate fi abuzivă dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Desigur că, atunci când o clauză penală este abuzivă, reprimarea ei va avea loc potrivit acestei legi, de regulă, prin eliminare din cuprinsul contractului, dacă respectivul contract mai poate continua cu acordul consumatorului (art. 6 din Legea nr. 193/2000); în situaţia în care, după înlăturarea clauzelor abuzive, contractul nu îşi mai poate produce efectele, art. 7 dispune că respectivul consumator poate solicita rezilierea şi, după caz, şi daune-interese. Termenul „înlăturarea clauzelor abuzive" ne conduce la concluzia că asemenea clauze sunt reprimate prin sancţiunea nulităţii lor, ca fiind contrare ordinii publice de protecţie; nulitatea este judiciară şi se pronunţă de instanţa competentă. Mai mult decât atât, aceeaşi lege prevede şi competenţa unor autorităţi publice de a efectua controale şi verificări administrative, din oficiu ori la cererea consumatorilor, privitor la respectarea dispoziţiilor sale, putându-se aplica şi sancţiuni contravenţionale de către instanţa de judecată pe baza procesului-verbal de constatare întocmit de organele de control.
Subliniem faptul că această reglementare din dreptul consumului se aplică cu privire la clauzele penale numai în măsura în care îndeplinesc condiţiile prevăzute pentru a fi calificate ca fiind abuzive şi exclusiv în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Toate celelalte clauze penale care sunt manifest excesive vor putea fi reevaluate de instanţa de judecată, numai la cererea părţii contractante care este vădit prejudiciată, de cele mai multe ori fiind vorba de clauze penale excesiv de mari, a căror executare este prejudiciabilă pentru debitor; asemenea clauze penale nu sunt lovite de nulitate, ci sunt reductibile, ceea ce, în opinia noastră, constituie dreptul comun în această materie. Legislaţia consumului este una specială şi se aplică exclusiv în contractele ce se încheie între comercianţi şi consumatori (L. Pop, Tratat, voi. II, p. 693-694).