Art. 1573 Noul cod civil Forma cesiunii Cesiunea de creanţă în general Cesiunea de creanţă

Cesiunea unui credit este purtatoare de dobanzi?este in faza in care s-a ajuns la executare judecatoreasca a unui credit iar suma pretinsa de o firma de recuperare este in continua crestere desi plata se realizeaza lunar prin poprire

1. Deşi denumirea marginală a articolului este „forma cesiunii", în realitate acesta reglementează părţile contractului de cesiune, chestiunea formei fiind una secundară. Potrivit legii, de regulă, părţi sunt doar cedentul şi cesionarul. Doar în mod excepţional, în cazul unei creanţe intuitu personee, debitorul cedat trebuie să fie parte a contractului.

2. Părţi ale operaţiunii juridice sunt cedentul (creditorul care transmite creanţa), cesionarul (persoana către care se transmite creanţa) şi debitorul cedat (debitorul creanţei transmise). Părţi ale contractului care are ca obiect cesiunea

Citește mai mult

unei creanţe sunt numai cedentul şi cesionarul (art. 1573), debitorul cedat fiind un terţ faţă de convenţia acestora (L. Pop, Contribuţii, p. 199).

3. Efectul convenţiei este transmiterea creanţei pe care cedentul o are faţă de debitorul cedat şi, în consecinţă, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul.

4. Cesiunea de creanţă este un act juridic consensual, potrivit regulilor generale (art. 1174 alin. (1) coroborat cu art. 1178 şi, respectiv, art. 1270 NCC) de la care legea nu derogă în privinţa sa. Mai mult, cesiunea de creanţă este un contract translativ în privinţa dreptului de creanţă, în sensul stabilit de lege: creanţa se transferă de la cedent la cesionar prin acordul de voinţă. Notificarea debitorului nu constituie o condiţie de validitate a cesiunii, ci una de opozabilitate faţă de debitorul cedat, care este un terţ faţă de cesiune.

5. Reglementarea este similară celei a transmisiunii drepturilor reale, dar era necesară prevederea sa separată, întrucât art. 1273 nu este aplicabil decât drepturilor reale. Sublinierea este necesară pentru că, în limbajul juridic întemeiat pe vechiul cod civil, se putea spune că cedentul este (şi, prin contract, cesionarul devine) proprietar al creanţei transferate (V. Marcade, Explication theoretique et pratique du Code civil, Paris, 1875, voi. VI, p. 339, nr. I), deci cesiunea de creanţă era un contract translativ de proprietate (asupra creanţei).

6. O astfel de exprimare nu mai este admisibilă sub imperiul Noului Cod civil, întrucât în concepţia acestuia drepturile nu sunt bunuri; concluzia rezultă din faptul că: a) art. 535 stabileşte că sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial (deci bunul este obiect al unui drept şi nu un drept propriu-zis); b) art. 542 reglementează distinct regimul juridic al drepturilor (regim juridic ce este privit separat de către lege, chiar dacă în privinţa conţinutului se face trimitere la regulile aplicabile bunurilor). De altfel, în cazul special al vânzării unei creanţe. Noul Cod civil subliniază expres diferenţa între bun şi drept prin art. 1672 pct. 1, care stabileşte că vânzătorul are ca primă obligaţie principală să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut.

7. Apreciem că alin. (2) nu constituie o derogare de la art. 1569 alin. (1), pentru că nu se poate deroga prin convenţii de la legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri (art. 11). Or, legea stabileşte ca incesibile anumite creanţe în vederea protejării debitorului în nevoie de tendinţele speculative ale creditorului sau pe creditorul în nevoie de cele ale cesionarului, deci tocmai pentru a apăra bunele moravuri. Rezultă de aici că cesiunea creanţei legate în mod esenţial de persoana creditorului poate fi făcută doar dacă debitorul este de acord şi dacă acea creanţă nu este declarată expres de lege ca incesibilă.

8. Din formularea legii nu reiese cu claritate dacă art. 1573 alin. (1) derogă de la art. 1567 alin. (2) în sensul că pentru cesiunea unei creanţe pe calea contractului de donaţie nu este necesară forma autentică impusă de art. 1011 NCC. Există argumente în sprijinul ambelor interpretări: a) forma autentică este necesară având în vedere art. 1567 alin. (2) şi faptul că obiectul de reglementare al art. 1573 alin. (1) este altul decât cel arătat în denumirea marginală; de asemenea, în enunţarea principiului consensualismului, art. 1178 NCC vorbeşte despre „simplul acord de voinţe al părţilor", în vreme ce formularea „simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului" este diferită, ceea ce lasă a se înţelege că simpla convenţie trebuie să aibă forma prescrisă de lege în privinţa sa şi trebuie corelată cu urmarea - „fără notificarea debitorului" - pentru a se respecta scopul legii (acela de a stabili că părţi ale contractului de cesiune sunt doar cedentul şi cesionarul); b) forma autentică nu este necesară întrucât art. 1573 alin. (1) stabileşte expres aplicarea principiului consensualismului şi topografia textelor ne indică faptul că acesta este excepţia, în vreme ce art. 1567 alin. (2) este regula. în ce ne priveşte, achiesăm la prima opinie, pentru motivele arătate şi în acord cu doctrina (C. Stâtescu, C. Bîrsan, TGO, p. 467, nr. 263; a se vedea, totuşi, pentru un exemplu contrar de jurisprudenţa, nota din secţiunea „Jurisprudenţa" de sub art. 1567).

9. Contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii trebuie, sub sancţiunea nulităţii, să fie încheiat în formă scrisă (art. 41 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată în M. Of. nr. 350/2010). în schimb, forma scrisă este prevăzută ad probationem în cazul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor şi al contractului de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală [art. 42, art. 59 alin. (1) şi art. 68 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, publ. în M. Of. nr. 60/1996).