Art. 1585 Noul cod civil Obligaţia de garanţie Cesiunea de creanţă în general Cesiunea de creanţă
| Comentarii |
|
Cesiunea de creanţă
SECŢIUNEA 1
Cesiunea de creanţă în general
Art. 1585
Obligaţia de garanţie
(1) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie faţă de cesionar.
(2) Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fără a răspunde şi de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii.
(3) Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurenţa preţului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea.
(4) De asemenea, dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credinţă pentru viciile ascunse ale bunului vândut.
(5) În lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii.
| ← Art. 1584 Noul cod civil Efectele cesiunii parţiale între... | Art. 1586 Noul cod civil Răspunderea cedentului pentru... → |
|---|
1. Deşi după art. 1392 C. civ. 1864 (în prezent art. 1585 alin. (2) NCC - n.a.) cel ce vinde o creanţă este dator să răspundă de existenţa valabilă a creanţei în folosul său în momentul vânzării, însă această răspundere a vânzătorului nefiind de ordine publică, părţile contractante pot să deroge de la ea fie în mod expres, fie tacit, dacă înţelege a face vânzare aleatorie pe riscul şi pericolul compărătorului (Cos., 7mai 1912, apudC. Homangiu, N. Georgean, op. cit., voi. III, p. 504, pct. 7).
2. Din art. 1393 şi 1397 C. civ. 1864 (în prezent art. 1585 NCC-n.a.], rezultă că
Citește mai mult
cedentul garantează de drept existenţa, în momentul cesiunii, a creanţei sau a dreptului ce face obiectul cesiunii, dar nu garantează încasarea creanţei sau realizarea dreptului cedat. în privinţa riscurilor, cesiunea se aseamănă în totul vânzării propriu-zise: aşa, dacă, din cauze posterioare cesiunii, drepturile cedate se desfiinţează sau sunt modificate, cesionarul n-are nici un recurs contra cedentului (C.A. Bucureşti, 4 noiembrie 1888, idem, p. 514, nr. 1).2. Garanţia trebuie privită în corelaţie cu art. 1586 NCC, care se referă la răspunderea pentru evicţiune, după aceeaşi structură a obligaţiei de garanţie din materia vânzării (dublă înfăţişare: contra viciilor şi contra evicţiunii), la care, de altfel, art. 1585 alin. (4) face trimitere.
3. Garanţia de drept (legală) cuprinde obligaţia
Citește mai mult
cedentului de a răspunde de existenţa actuală a creanţei. Aceasta înseamnă că cedentul este ţinut să garanteze că, la momentul cesiunii, creanţa cedată există în mod valabil, titularul ei este cedentul şi, în sfârşit că, între timp, nu a intervenit nicio cauză de stingere.4. Obligaţia de garanţie se referă la existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, deci nu există dacă garanţiile sau chiar creanţa dispar datorită unor cauze ulterioare, cum sunt forţa majoră, culpa cesionarului sau împlinirea termenului de prescripţie început anterior (L. Pop, Contribuţii, p. 217), pentru că cesionarul avea posibilitatea de a face acte de conservare (art. 1575 NCC).
5. Explicaţia soluţiei legislative a garanţiei limitate rezidă în caracterul de obicei speculativ al transferului de creanţă; acest caracter trebuie avut în vedere atunci când se pune problema analizării cauzei contractului de cesiune, pentru a verifica legalitatea şi moralitatea sa.
6. Deşi legea nu prevede expres, garanţia se întinde şi asupra accesoriilor creanţei, având în vedere că şi acestea se transferă la momentul cesiunii (art. 1568 NCC). Garantarea are loc în aceleaşi condiţii ca şi pentru creanţă, deci cedentul garantează existenţa acestor accesorii, dar nu şi eficacitatea valorificării lor; de exemplu, cedentul nu garantează solvabilitatea fideiusorului.
7. Garanţia de drept nu cuprinde solvabilitatea debitorului cedat, dar cedentul îşi poate asuma distinct această răspundere, afirmaţie valabilă şi în ceea ce priveşte accesoriile creanţei. Garanţia de drept a cesiunii făcute cu titlu gratuit nu cuprinde nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii.
8. Garanţia convenţională se bazează pe faptul că regulile din materia garanţiei de drept sunt supletive, astfel că părţile pot să le modifice, în anumite limite, prin clauze de garanţie convenţională, agravând sau, dimpotrivă, uşurând obligaţia ce revine cedentului.
9. în caz de agravare, garanţia convenţională suportă o dublă limitare.
10. Astfel, garanţia pentru solvabilitatea debitorului se întinde numai până la concurenţa preţului cesiunii. Soluţia trebuie considerată ca stabilită printr-o normă de ordine publică, întrucât scopul legii este evitarea situaţiei în care un cămătar ar cumpăra creanţa pe un preţ derizoriu, însă cu obligaţia de garanţie agravată, astfel că, la insolvabilitatea debitorului, ar primi creanţa întreagă de la cedent.
11. Apoi, clauza de agravare a răspunderii se interpretează în sensul că este garantată numai solvabilitatea debitorului la data încheierii contractului, în cazul în care părţile nu au stabilit expres garanţia pentru solvabilitatea viitoare (L. Pop, Contribuţii, p. 217).
12. Garanţia convenţională poate fi şi limitată în raport cu cea legală. De exemplu, părţile se pot înţelege ca cedentul să fie descărcat de orice obligaţie de garanţie (clauză de excludere). într-o atare situaţie, el nu va fi ţinut să răspundă de existenţa creanţei care a format obiectul cesiunii, însă nu va fi apărat de restituirea preţului cesiunii decât dacă cesionarul a contractat pe riscul său (art. 1698).
13. Dar chiar dacă părţile au limitat în acest mod răspunderea cedentului, în măsura în care existenţa creanţei este afectată de faptul personal al acestuia, el va fi ţinut răspunzător faţă de cesionar, dincolo de limita convenţională a obligaţiei de garanţie (C. Stătescu, C. Bîrsan, TGO, p. 471), în temeiul răspunderii civile delictuale.
14. Mecanismul garanţiei este următorul: constatând inexistenţa valabilă a creanţei la data cesiunii, cesionarul poate solicita rezoluţiunea contractului şi cedentul, în consecinţă, poate fi obligat la repunerea cesionarului în situaţia anterioară.
15. Cedentul răspunde, în principiu, numai în limitele preţului cesiunii, iar nu în limitele valorii nominale a creanţei, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea (spezele contractului, costurile executării silite etc.). în schimb, doctrina franceză admite o situaţie în care răspunderea se întinde şi dincolo de preţul cesiunii, până la concurenţa valorii nominale a creanţei, în următoarele condiţii: creanţa să facă obiectul unui contract cu titlu oneros, să nu aibă o existenţă valabilă la data cesiunii iar cesionarul să facă dovada că debitorul cedat era solvabil, deci ar fi încasat întreaga valoare a creanţei la scadenţă (L. Pop, Contribuţii, p. 218).
16. Dacă dreptul de creanţă exista valabil numai în parte, cesionarul din contractul cu titlu oneros poate solicita reducerea proporţională a preţului sau chiar rezoluţiunea contractului, dacă poate demonstra că nu ar fi contractat în cazul în care ştia împrejurarea [art. 1700 alin. (1) NCC).
17. Cesiunea drepturilor succesorale este aleatorie, cedentul garantând existenţa drepturilor sale succesorale, nu însă şi emolumentul, avantajul sau pierderea care va rezulta pentru moştenitorul cedent sau pentru cesionar depinzând esenţial de un eveniment incert sau cel puţin necunoscut părţilor la momentul încheierii cesiunii, în privinţa consistenţei succesiunii cedate (M.M. Pivniceru, Contractele aleatorii, p. 534).
► „Art. 1392. Cel ce vinde o creanţă, sau orice alt lucru necorporal, este dator să răspundă de existenţa sa valabilă în folosul său, în momentul vânzării, deşi vânzarea n-ar cuprinde această îndatorire de răspundere (C. civ. 1337 şi urm., 1397 şi urm.)"-,
► „Art. 1397. Vânzătorul sau cedentul unei creanţe nu răspunde de solvabilitatea debitorului, decât dacă s-a îndatorat anume la aceasta şi numai până la suma preţului de dânsul primit (C. civ 1133)".