Art. 1600 Noul cod civil Efecte Dispoziţii generale Preluarea datoriei

1. Părţi ale operaţiunii de preluare de datorie sunt: a) debitorul iniţial (sau vechiul debitor), care sub instituţia anterioară a delegaţiei purta denumirea de delegant; b) noul debitor, care se obligă alături sau în locul celui iniţial (se numea delegat); şi c) creditorul ce consimte la înlocuire (fostul delegatar).

2. Potrivit Noului cod civil, părţi ale contractului pot fi toate ori mai puţine din părţile operaţiunii de preluare de datorie, însă apreciem că întotdeauna este utilă participarea tuturor celor trei persoane (a se vedea, în acest sens, comentariul nr. 15 de la art. 1599).

3.

Citește mai mult

Sintetic, părţi alecontractului de preluare de datorie pot fi: a) creditorul şi ambii debitori (contract tripartit); b) doar debitorii (contract bipartit), însă efectele sunt condiţionate de acordul creditorului, simultan (caz în care, practic, rezultă confuzia cu situaţia anterioară) sau ulterior (existând două acte separate - contractul debitorilor şi acordul creditorului); situaţia beneficiază de reglementare separată prin art. 1605-1608 NCC; c) creditorul şi noul debitor (contract bipartit), acordul vechiului debitor nefiind necesar; sau d) părţile arătate la oricare din situaţiile anterioare, împreună cu terţii garanţi (care au garantat real ori personal obligaţia iniţială), dacă se doreşte transferul garanţiilor la noul raport obligaţional (art. 1602 alin. (3)).

4. Trebuie menţionat că acordul bipartit al debitorilor, chiar în lipsa acceptării preluării de către creditor, produce efecte între părţi, în sensul că noul debitor va fi ţinut - faţă de cel vechi - să execute obligaţia în raport cu creditorul.

5. Art. 1600 clasifică în mod indirect preluarea de datorie în preluare de datorie cu liberarea debitorului iniţial (regula) şi preluare de datorie fără liberare, situaţie care apare numai dacă părţile au convenit expres aceasta.

6. După cum se observă, se păstrează separarea, întâlnită în cazul delegaţiei, în delegaţie perfectă (cu liberarea delegantului) şi imperfectă (fără liberare). Doctrina sublinia că delegaţia perfectă se confunda cu novaţia prin schimbare de debitor, suprapunere consfinţită de vechiul Cod civil prin reglementarea delegaţiei în cadrul secţiunii consacrate novaţiei (C. Stâtescu, C. Bîrsan, TGO, p. 482, nr. 278).

7. Pentru delegaţie, doctrina a indicat interesul practic prin mai multe ipoteze, care sunt aplicabile şi în privinţa preluării de datorie: a) astfel, dacă delegantul are o creanţă împotriva delegatului, pentru a evita o dublă plată, adică delegatul să-i plătească delegantului, iar acesta, la rândul său, să plătească pe propriul creditor (delegatar), este utilă delegaţia, în urma căreia delegatul va plăti direct delegatarului (C. Stâtescu, C. Bîrsan, TGO, p. 481-482, nr. 277); delegaţia are astfel funcţia translativâ; b) apoi, prin delegaţie se poate realiza şi o liberalitate, delegatul obligându-se să plătească o datorie a delegantului către delegatar (ibidem), delegaţia având funcţia de gratificare; c) de asemenea, scopul poate fi acordarea unui împrumut, atunci când delegantul datorează o sumă delegatarului, bani pe care nu îi are, dar pe care îi plăteşte delegatul, la cererea delegantului, cu titlu de împrumut acordat acestuia din urmă; delegaţia îndeplineşte funcţia de creditare (L. Pop, Delegaţia în dreptul civil român, cale de realizare a dinamicii obligaţiilor, în Dreptul nr. 7/2006, p. 31). d) nu în ultimul rând, delegaţia poate duce la constituirea unei garanţii personale (funcţia de garantare), când delegantul aduce angajamentul delegatului, care se obligă alături de el faţă de delegatar, creditor al delegantului; astfel, delegatarul va avea doi debitori şi, respectiv, două gajuri generale pentru a-şi realiza integral creanţa pe care o are faţă de delegant (Ibidem, Ut. d)J.

8. Regula este în sensul liberării vechiului debitor la încheierea contractului de preluare a datoriei şi este rezultatul logic al efectului extinctiv al preluării de datorie, în privinţa obligaţiei primordiale. Prin excepţie, noul debitor nu îl înlocuieşte pe cel vechi, în sensul în care ultimul nu este liberat, în două situaţii: a) dacă părţile au convenit expres că vechiul debitor nu este liberat; şi b) dacă se dovedeşte că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimţit la preluare, fără a cunoaşte această împrejurare (art. 1601 NCC).

9. Articolul de faţă se aplică doar în măsura în care nu s-a stipulat altfel. Părţile pot: (a) fie să prevadă preluarea datoriei, şi atunci debitorul iniţial se consideră liberat, (b) fie să accepte preluarea fără să libereze pe debitor iniţial, acesta urmând a fi ţinut alături de noul debitor în mod conjunct, (c) fie, mai mult, să considere că debitorul iniţial şi noul debitor sunt ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei. în lipsă de stipulaţie contrară, se prezumă că acordul priveşte liberarea totală a debitorului iniţial, iar nu doar alăturarea promitentului ca nou debitor în raportul obligaţional existent (Proiect 2004).

10. Regula este în completă opoziţie cu cea aplicabilă instituţiei anterioare numită delegaţie. Astfel, potrivit art. 1132 din vechiul Cod civil, în lipsa unei declaraţii exprese a creditorului (delegatar) în sensul descărcării de obligaţie a debitorului iniţial (delegant), delegaţia nu putea fi decât imperfectă (fără descărcarea delegantului), astfel că obligaţia revenea ambilor debitori.

11. Prin preluarea datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe debitorul iniţial în raportul obligaţional existent. Noul debitor preia datoria în starea în care aceasta să găseşte la momentul preluării. Noul debitor preia astfel obligaţia de a plăti dobânzi, cheltuieli ori penalităţi convenţionale, în caz de neexecutare (Proiect 2004).