Art. 1599 Noul cod civil Condiţii Dispoziţii generale Preluarea datoriei
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Preluarea datoriei
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Preluarea datoriei
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Art. 1599
Condiţii
Obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane:
a) fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, sub rezerva dispoziţiilor Art. 1605;
b) fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia.
| ← Art. 1598 Noul cod civil Subrogaţia parţială Subrogaţia | Art. 1600 Noul cod civil Efecte Dispoziţii generale Preluarea... → |
|---|
1. O delegaţiune de plată numai atunci operează novaţiunea când există concursul voinţei delegatului, al creditorului care acceptă delegaţiunea sau delegatarul şi, în fine, al delegatului care se obligă să devină debitorul direct al creditorului (Cas., Secţia II, dec. din 8 ianuarie 1890, apud C. Homongiu, N. Georgean, op. cit., voi. II, p. 697, nr. 2).
Citește mai mult
obligaţional prin cesiunea de creanţă operează fără consimţământul debitorului (Proiect 2004).2. Preluarea de datorie se deosebeşte de novaţia cu schimbare de debitor. în cazul novaţiei, contractul încheiat între creditor şi noul debitor stinge vechea obligaţie şi face să se nască o obligaţie nouă, iar drepturile şi accesoriile vechii creanţe dispar, de regulă, odată cu aceasta. în cazul preluării de datorie, în principiu, singurul element al raportului obligaţional care se schimbă este persoana debitorului (Proiect 2004).
3. Noul Cod civil reglementează şi extinde, sub denumirea de preluare de datorie, instituţia anterior cunoscută ca delegaţie. Delegaţia era definită în doctrină ca „o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui" (C. Stâtescu, C. Bîrsan, TGO, p. 481, nr. 277). Denumirea de „delegaţie" provenea de la faptul că, de regulă, intervenea între persoane legate juridic între ele printr-un raport de obligaţie, iar debitorul delega creditorului său un alt debitor care se obliga alături de el sau în locul său (L. Pop, Delegaţia în dreptul civil român, cale de realizare a dinamicii obligaţiilor, în Dreptul nr. 7/2006, p. 29).
4. Noua reglementare nu oferă o definiţie a preluării de datorie, ci doar arată că obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane pe două căi: fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, cu acordul creditorului (art. 1599 lit. a) NCC]; fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia [art. 1599 lit. b) NCC).
5. Preluarea de datorie poate fi definită ca un mod de transformare a obligaţiei (a laturii pasive a raportului juridic de creanţă), prin înlocuirea debitorului iniţial cu unul nou, realizată cu acordul creditorului. Această definiţie respectă exigenţele ştiinţifice, indicând: genul proxim, reprezentat de transformarea obligaţiei (preluarea de datorie alăturându-se, în acest fel, novaţiei şi fiind diferită de cesiunea de creanţă şi subrogaţie, care sunt acceptate, de majoritatea doctrinei, ca moduri de transmitere a obligaţiei); şi diferenţa specifică, rezultată din condiţiile preluării de datorie (înlocuirea debitorului cu acordul creditorului).
6. Obiectul reglementării cunoaşte o evoluţie de substanţă faţă de reglementarea anterioară.
7. în primul rând, preluarea de datorie adaugă instituţiei anterioare a delegaţiei pe cea a novaţiei cu schimbare de debitor realizată pe cale de expromisiune (art. 1131 C. civ. 1864), respectiv situaţia în care un terţ se angajează faţă de creditor să plătească datoria, fără ca, pentru aceasta, să se ceară concursul debitorului iniţial (C. Stâtescu, C. Bîrsan, TGO, p. 479-480, nr. 274, pct.2).
8. Apoi, legea nouă modifică regula privitoare la descărcarea vechiului debitor. Astfel, potrivit art. 1132 C. civ. 1864, în lipsa unei declaraţii exprese a creditorului (delegatar) în sensul descărcării de obligaţie a debitorului iniţial (delegant), delegaţia nu putea fi decât imperfectă, astfel că obligaţia revenea ambilor debitori. Conform art. 1600 NCC, prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care este liberat. Noua regulă suferă excepţie numai în două cazuri: a) dacă părţile au convenit expres că vechiul debitor nu este liberat; şi b) dacă se dovedeşte că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimţit la preluare, fără a cunoaşte această împrejurare. După cum observăm, este o inversare completă a situaţiei anterioare.
9. Nu în ultimul rând. Noul Cod civil dispune păstrarea şi transferul garanţiilor ce însoţeau vechea obligaţie, spre deosebire de cazul delegaţiei, când acestea se stingeau odată cu obligaţia principală (C. Stâtescu, C. Bîrsan, TGO, p. 483).
10. Dat fiind că preluarea de datorie poate interveni şi prin contract direct între creditor şi noul debitor, fără acordul debitorului iniţial (sau chiar împotriva voinţei lui), deci acesta din urmă nu mai delegă pe noul debitor, denumirea „delegaţie" nu mai era potrivită noii instituţii juridice, astfel că a fost înlocuită de Noul Cod civil cu „preluarea de datorie".
11. Doctrina arăta, în privinţa instituţiei anterioare a delegaţiei, că avea ca efect stingerea datoriei iniţiale şi naşterea uneia noi, deci că ea constituia un mod de transformare a obligaţiei (C. Stâtescu, C. Bîrsan, TGO, p. 483, nr. 279). Afirmaţia este valabilă şi în ce priveşte preluarea de datorie, după cum reiese şi din art. 1604 alin. (1), care stabileşte că, atunci când contractul de preluare este desfiinţat, obligaţia debitorului iniţial renaşte; de aici rezultă că preluarea de datorie are efect extinctiv în privinţa obligaţiei primului debitor şi aceasta este regula (fiind cuprinsă în secţiunea cu dispoziţii generale). Tocmai de aceea am definit preluarea de datorie ca fiind un mod de transformare a obligaţiei, deşi legea vorbeşte despre transmiterea ei de la debitor la o altă persoană (art. 1599). Concluzia are importanţă practică, de exemplu pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripţia extinctivă faţă de noul debitor.
12. Preluarea de datorie este un contract, deci se supune regulilor generale ale acestuia şi are următoarele caractere juridice: sinalagmatic sau unilateral (după conţinut), cu titlu oneros sau gratuit (după funcţia îndeplinită), comutativ (în cazul contractului cu titlu oneros), consensual şi translativ de drepturi.
13. Convenţia care stabileşte transmiterea obligaţiei (laturii pasive a raportului juridic de creanţă) produce efectul translativ doar dacă şi creditorul este de acord.
14. în cazul prevăzut de lit. a), al contractului dintre debitorul iniţial şi cel nou, acordul creditorului poate fi dat simultan sau ulterior încheierii contractului. Dacă acordul este dat simultan, creditorul va deveni, el însuşi, parte a contractului, chiar dacă poate păstra o poziţie separată, concretizând acordul printr-un act unilateral distinct. Din punct de vedere probatoriu, rezultatul este acelaşi, atât creditorul, cât şi cei doi debitori păstrând câte un exemplar al acordului tripartit sau al convenţiei debitorilor la care este ataşat actul emis de creditor.
15. în situaţia stabilită la lit. b), acordul vechiului debitor nu este cerut, contractul fiind încheiat exclusiv de creditor şi noul debitor. Cu toate acestea, apreciem că participarea debitorului iniţial poate fi utilă şi din următoarele motive: a) vechiul debitor trebuie să aibă cunoştinţă de preluare pentru a putea invoca beneficiile acesteia; de altfel, situaţia este similară cu cea a stipulaţiei pentru altul, beneficiarul contractului dintre noul debitor şi creditor fiind vechiul debitor, iar acesta având nevoie de o probă a acordului la care nu a fost parte, pentru a-l putea valorifica; b) noul creditor este, în mod obişnuit, legat printr-un raport juridic de vechiul creditor, deci are el însuşi interes ca acesta din urmă să cunoască preluarea de datorie, fie şi numai pentru a evita ca un creditor de rea-credinţă să beneficieze de o dublă executare (provenind, fiecare, din partea unui debitor).
16. Preluarea de datorie priveşte numai latura pasivă a raportului juridic obligaţional, în sensul că se transferă obligaţia corelativă dreptului de creanţă. Instituţia constituie reglementare specială în raport cu cesiunea de contract (transmiterea simultană atât a laturii active, cât şi a celei pasive, în cazul în care părţile, în mod reciproc, şi-au conferit drepturi şi şi-au asumat obligaţii, reglementată de art. 1315-1320 NCC) şi trebuie corelată şi cu cesiunea de creanţă (transmiterea laturii active a raportului juridic obligaţional -art. 1566-1592 NCC).
17. Cesiunea de contract este o instituţie juridică sui-generis, cu natură juridică proprie şi reguli specifice, şi nu reprezintă o simplă adiţionare a reglementărilor de la cesiunea de creanţă şi de la preluarea de datorie (A.l. Dânilâ, op. cit., p. 119). Din acest motiv, în raport cu cesiunea de contract, preluarea de datorie constituie normă specială, situaţie ce se păstrează şi în privinţa altor legi care stabilesc înlocuirea debitorului.
18. în doctrina juridică franceză s-au conturat două concepţii cu privire la construcţia juridică a instituţiei anterioare a delegaţiei, respectiv: a) o concepţie extensivă, care susţine că elementul esenţial şi specific este angajamentul noului debitor faţă de creditor; şi b) o concepţie restrictivă, potrivit căreia trebuie să preexiste un raport juridic între debitori.
19. Discuţia poate avea loc şi în privinţa noii instituţii a preluării de datorie, deşi legea însăşi pare să achieseze la concepţia extensivă (art. 1599 lit. b) vorbeşte de acordul creditorului direct cu noul debitor, fără participarea celui iniţial). De altfel, concepţia extensivă pare mai bine argumentată (L. Pop, Delegaţia în dreptul civil român, cale de realizare a dinamicii obligaţiilor, în Dreptul nr. 7/2006, p. 31-34).
20. Cu toate acestea, atât delegaţia cât şi preluarea de datorie se grefează în practică, aproape întotdeauna, pe existenţa a două raporturi juridice obligaţionale, între creditor şi primul debitor şi, respectiv, între cei doi debitori. De aici rezultă că putem fi nu în prezenţa delegaţiei ori preluării de datorie, ci a altei operaţiuni juridice, cum ar fi o fideiusiune sau un contract de garanţie autonomă. Calificarea operaţiunii depinde de cauza angajamentului noului debitor şi de regimul excepţiilor ce însoţesc obligaţia acestuia faţă de creditor pe care le poate invoca în apărarea sa (Idem, p. 32).
21. Ne interesează, din această perspectivă duală, care va fi raportul între normele reglementând, pe de o parte, preluarea de datorie şi, pe de altă parte, cele privind a doua instituţie. Credem că, în această privinţă, ordinea de aplicare va fi dată, în primul rând, de voinţa părţilor; dacă acestea au calificat operaţiunea drept o preluare de datorie, regulile acesteia se vor aplica prioritar şi doar în subsidiar cele, de exemplu, ale fideiusiunii. Dacă părţile nu au prevăzut nimic (ci doar au descris conţinutul operaţiunii), apreciem că regulile preluării de datorie vor fi norma generală (fiind cuprinse în partea NCC referitoare la contract în general), iar celelalte vor fi norma specială (privind un anume contract specific).
► „Art. 1131. Novaţiunea, prin substituirea unui nou debitor, poate să se opereze fără concursul primului debitor";
► „Art. 1132. Delegaţia, prin care un debitor dă creditorului un alt debitor ce se obligă către dânsul, nu operează novaţiunea, dacă creditorul n-a declarat expres, că descarcă pe debitorul ce a făcut delegaţia (C. civ. 1107,1393)".
Potrivit lit. c) a alin. (1) din art. 144^4 din Legea nr.31/1990 a societăţilor republicată este interzisă creditarea de către societate a administratorilor acesteia prin intermediul unor operaţiuni precum: garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate administratorilor, concomitentă ori ulterioară acordării împrumutului. Legea extinde interdicţiile prevăzute la alin.l şi asupra operaţiunilor în care sunt interesaţi soţul
Citește mai mult
sau soţia, rudele ori afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ai administratorului.Intre societate şi administrator se poate încheia, totuşi, un contract de împrumut; deşi administratorului îi sunt interzise, conform art. 806 Cod civil, dobândirea de drepturi în legătură cu bunurile administrate poate acorda un împrumut către persoana juridică, însă fără constituirea de către ultima a unei garanţii personale sau reale.
In schimb separarea bunurilor sale proprii de cele ale administratorului (în baza art. 807 din Codul civil) îi poate permite societăţii să-i preia datoria, în condiţiile art. 1599 şi următoarele din Codul civil, pe care administratorul şi-a asumat-o faţă de instituţia financiară nebancară.
Dacă se obţine aprobarea adunării generale, datoria administratorului poate fi preluată de societate. Dacă creditorul va accepta prelua îl va libera pe administrator de datorie iar în locul lui va fi obligată numai societatea. în cazul în care nu va accepta preluarea de datorie, administratorul va putea rămâne, în continuare, ţinut de obligaţiile ce îi revin faţă de creditor, care se vor stinge numai la data plăţii lor şi atunci va fi liberat. în schimb, societatea rămâne obligată să plătească datoria în aceleaşi condiţii ca debitorul de la care a preluat-o, operaţii ce se vor realiza succesiv până la plata integrală a sumei.
Pentru opozabilitate faţă de creditor (instituţie financiară nebancară), a efectului translativ al datoriei şi pentru liberarea debitorului iniţial (administrator) este obligatoriu, conform art. 1605 din Codul civil, acordul creditorului. Odată îndeplinite aceste cerinţe, preluarea de datorie produce efecte depline, noul debitor înlocuindu-1 pe cel vechi (art. 1600). Această preluare de datorie de către societate se va face pe considerentul că împrumutul obţinut este destinat desfăşurării activităţii, mărind corespunzător patrimoniul acesteia.
Altă posibilitate ar fi fost ca societatea să se împrumute direct de la instituţia financiară nebancară, iar pentru garantarea propriei obligaţii era în drept să constituie orice garanţie reală sau personală.
Citește mai mult
un interes primordial, astfel încât nu s-ar putea concepe să i se dea creditorului, fără voia lui, un alt debitor; de altfel, o eventuală cesiune a datoriei ar putea să producă efecte negative şi asupra celor care s-au obligat să garanteze acea datorie ori s-au obligat în solidar cu debitorul înstrăinător.Corespunzător reglementării anterioare, se admitea că, în măsura în care există consimţământul creditorului, poate avea loc o preluare de datorie. (Stingându-se vechea creanţă, înseamnă că se sting şi toate accesoriile şi garanţiile care o însoţeau, însă părţile pot stipula în mod expres ca noua creanţă să fie garantată prin garanţiile ce însoţeau vechea creanţă [art. 1611 alin. (1) C.civ.].) Noua reglementare se referă în mod expres la preluarea datoriei (art. 1599-1608 C.civ.), care, în ambele sale forme, presupune consimţământul creditorului. Datoria poate fi preluată fie printr-un contract încheiat de creditor cu noul debitor, fie printr-un contract încheiat de debitorul iniţial cu noul debitor, însă, în acest din urmă caz, efectele se produc numai dacă se obţine acordul creditorului, ceea ce înseamnă că ar fi posibil şi un consimţământ ulterior al creditorului.
Aşadar, reţinem un prim mijloc juridic de schimbare a debitorului, anume preluarea datoriei în măsura în care există consimţământul creditorului acelei obligaţii. Precizăm că este vorba de un mijloc juridic direct de schimbare a persoanei debitorului, nefiind vorba de naşterea unei noi obligaţii, ci de transmiterea unei obligaţii preexistente, ca regulă, împreună cu accesoriile şi garanţiile care o însoţeau, cu excepţia garanţiilor care nu pot fi despărţite de persoana debitorului iniţial, a obligaţiei fideiusorului sau a garanţiilor constituite de un terţ, care se stinge dacă fideiusorul sau terţul nu îşi dă acordul la preluare.