Art. 1610 Noul cod civil Proba novaţiei Novaţia
| Comentarii |
|
CAPITOLUL IV
Novaţia
Novaţia
Art. 1610
Proba novaţiei
Novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică.
| ← Art. 1609 Noul cod civil Noţiune şi feluri Novaţia | Art. 1611 Noul cod civil Garanţiile creanţei novate Novaţia → |
|---|
1. întrucât suma menţionată cu titlu de credit nu a fost acordată, s-a constatat nulitatea contractului de credit, în lipsa unui act din care să rezulte voinţa părţilor de a nova, conform art. 1130 C. civ. 1864 (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 1213/2006).
2. Novaţia, cuprinzând din partea creditorului renunţarea la beneficiul vechii obligaţiuni, nu se presupune. Trebuie ca voinţa de a opera novaţia să reiasă în mod clar şi cert din faptele şi actele intervenite între părţi, să nu fie nici un fel de îndoială asupra voinţei de a o opera. Ea nu poate, prin urmare, să rezulte din singura
Citește mai mult
acceptare, chiar fără rezervă, de înscrisuri negociabile, subscrise pentru plata unei datorii anterioare, această acceptare neconstituind decât un mod de plată (Trib. Ilfov, s. com., dec. nr. 637 din 11 noiembrie 1883, opud C. Hamangiu, N. Georgeon, op. cit., voi. II, nr. 1).3. în cât priveşte chestiunea de a se şti dacă a existat sau nu voinţa de a nova, ea poate fi dedusă din fapte şi împrejurări; şi în această privinţă curtea de casaţiune are dreptul a controla, de ce natură sunt faptele şi împrejurările, dacă cumva instanţa de fond nu se întemeiază pentru a admite voinţa de a nova pe fapte şi împrejurări de nici o valoare (Cos., s. II, dec. nr. 89 din 24 septembrie 1885, Idem, p. 695, nr. 4).
4. Deşi legea cere ca voinţa de a nova să fie expresă, totuşi ea poate să rezulte nu numai din termenii contractului, ci şi din alte fapte şi împrejurări ale cauzei (Trib. laşi, s. II, ibidem, nr. 9).
5. Novaţia nu este un act solemn şi, legea neprevăzând mijloacele speciale de dovedirea ei, rezultă că nu este nici o raţiune ca să se deosebească de celelalte convenţii, în privinţa modului de dovedire a obligaţiilor şi, deci, ca orice contract, se dovedeşte conform regulilor de drept comun. Existenţa novaţiei se poate deduce, dar, atât din termenii convenţiei care stabileşte novaţia, cât şi din orice alte acte şi fapte intervenite între părţi, sau din orice alte împrejurări ale cauzei, fie chiar şi în mod tacit. Ceva mai mult, novaţia se poate dovedi chiar cu proba testimonială şi simple prezumţii, atunci când e vorba de o sumă mai mică de 250 lei (ROL - n.n.), sau când există un început de dovadă scrisă, căci, dacă prin art. 1130 C. civ. 1864, legiuitorul prevede că novaţia nu se prezumă şi cere să fie certă şi evidentă, prin aceste dispoziţii el nu se raportează la modalitatea probei, ci statorniceşte numai principiul că voinţa de a nova trebuie să rezulte în mod precis şi neîndoielnic (Trib. Roman, dec. nr. 428/1921, Idem, p. 695, nr. 13.bis).
6. Novaţia presupune că obligaţia iniţială se stinge şi se transformă într-o nouă obligaţie, care conţine un element nou faţă de vechea obligaţie. Elementul esenţial al novaţiei este intenţia părţilor de a nova (animus novandi). în lipsa acestei intenţii, existenţa celorlalte condiţii ale novaţiei nu poate duce la concluzia că s-a realizat o novaţie, deoarece „novaţia nu se prezumă. Voinţa de a face trebuie să rezulte evident din act" - art. 1130 C. civ. 1864 (C.A. Bucureşti, s a V-a corn., dec. nr. 200/2002, apud C. Cuca, C.G. Bddoiu, op. cit., p. 344).
7. Pentru existenţa novaţiei este necesară intenţia de a nova, iar aceasta trebuie să rezulte expres din convenţia părţilor. Principiul fundamental al libertăţii de voinţă la încheierea contractului, cât şi al existenţei intenţiei părţilor de a nova, exprimată expres în convenţia părţilor, nu s-au dorit a fi înfrânte de către legiuitor şi nu pot fi înfrânte nici de instanţele de judecată, care nu se pot subroga intenţiei părţilor. Reclamanta a solicitat instanţei să oblige părţile la a-şi exprima voinţa de a nova, în sensul transformării contractului de asociere în participaţiune în contract de leasing imobiliar, ceea ce este în totală contradicţie cu dispoziţiile legale referitoare la novaţie (C.A. Bucureşti, s. a V-a corn., dec. nr. 168/2004, Idem, p. 350-351).
8. Faptul de a plăti mai mult timp o sumă lunară, în loc de a presta în natură obligaţia asumată prin contract, nu implică intenţia de a nova (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 575/1962, în C.D. 1962, p. 100, în I.G. Mihuţd, A. Lesviodax, Repertoriu 1952-1969, p. 192).
2. în privinţa primei condiţii - să existe o obligaţie valabilă - au fost sintetizate mai multe situaţii în care se pune problema dacă este
Citește mai mult
îndeplinită: a) dacă obligaţia iniţială este lovită de nulitate absolută, ea nu poate forma obiectul unei novaţii; b) dacă este lovită de nulitate relativă, novaţia poate însemna confirmarea ei şi deci transformarea într-o obligaţie valabilă; c) dacă obligaţia iniţială lovită de nulitate relativă este novată (confirmată) de o persoană cu consimţământul viciat, novaţia va fi anulabilă pentru viciu de consimţământ;d) dacă cel care consimte la novaţie este pe deplin capabil, dar nu cunoaşte faptul că vechea obligaţie era anulabilă, consimţământul pe care el îl exprimă nu va mai însemna confirmarea vechii obligaţii, astfel că novaţia va fi şi ea anulabilă; e) dacă obligaţia iniţială era imperfectă (naturală), novaţia este valabilă şi o va transforma într-o obligaţie propriu-zisă; f) dacă vechea obligaţie era afectată de o condiţie, la fel va fi şi noua obligaţie, afară de cazul în care părţile nu înţeleg să înlocuiască obligaţia afectată de condiţie cu o obligaţie pură şi simplă (C. Statescu, C. Bîrsan, TGO, p. 479-480, nr. 1).
3. Pentru cea de a doua condiţie - ca novaţia să dea naştere unei obligaţii valabile -s-a arătat că, dacă noua obligaţie este nulă absolut, raportul juridic obligaţional nu s-a transformat şi continuă a subzista vechea obligaţie. în schimb, dacă noua obligaţie este nulă relativ, în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani ea este supusă acţiunii în anulare, iar după împlinirea termenului de prescripţie, novaţia se consolidează retroactiv (Ibidem, nr. 2).
4. Dacă noua obligaţie nu conţine un element nou, nefiind îndeplinită a treia condiţie, atunci nu există novaţie. Poate fi vorba despre schimbarea uneia dintre părţile raportului juridic obligaţional, a obiectului sau a cauzei acestuia ori chiar de înlăturarea sau adăugarea unei condiţii raportului juridic iniţial; de exemplu, se transformă o obligaţie pură şi simplă într-o obligaţie condiţională (Ibidem, nr. 3).
5. Ultima condiţie - să existe intenţia părţilor de a nova, în sensul de a transforma vechea obligaţie într-una nouă - este singura stabilită expres de lege, constituie elementul esenţial al novaţiei şi era prevăzută şi de vechiul Cod civil (Ibidem, nr. 4).
6. Textul de lege, în noua formulare, renunţă la trimiterea făcută către înscrisul probator (potrivit art. 1130 C. civ. 1864 voinţa de a nova trebuia să rezulte evident din act), dar aplicabilitatea nu este afectată pentru că problema existenţei novaţiei se pune doar în caz de litigiu, când intră în joc regulile referitoare la proba raportului juridic civil rezultat din act juridic (contract), deci părţile trebuie să producă, de regulă, un înscris care să ateste voinţa de a nova.
7. Exprimarea voinţei de nova nu trebuie făcută în formule sacramentale şi nici măcar expres, ci trebuie doar ca ea să reiasă din actul juridic încheiat de părţi.
8. Novaţia are drept scop fie schimbarea uneia dintre părţile raportului juridic obliga-ţional, îndeplinind funcţia translativă, fie schimbarea obiectului obligaţiei, când îndeplineşte funcţia de transformare.
9. După cum se observă, deşi este considerată un mod de transformare a obligaţiei, novaţia îndeplineşte în două din trei cazuri o funcţie translativă. Din acest motiv, novaţia trebuie distinsă de celelalte moduri de schimbare a subiectelor raportului juridic (cesiune, subrogaţie şi preluare de datorie).
10. De altfel, doctrina a subliniat evoluţia rolului novaţiei de la crearea instituţiei în dreptul roman şi până în timpurile moderne (M. Planiol, Trăite elementaire de droit civil, L.G.D.J., Paris, 1909, voi. II, p. 179, nr. 530), în sensul că novaţia tinde să piardă rolul translativ în favoarea altor instituţii: a) schimbarea obiectului obligaţiei se poate face pe calea dării în plată, deşi aceasta din urmă este mai degrabă o novaţie urmată de executare imediată (a se vedea comentariul de la art. 1609); b) schimbarea de debitor se suprapune preluării de datorie (aşa cum vom arăta la art. 1609, comentariul nr. 3); iar c) schimbarea de creditor rezultă din cesiunea de creanţă.
11. Pierderea, în practică, a funcţiei translative este compensată de rolul de unic mod de schimbare a obiectului obligaţiei, aici fiind incluse şi schimbarea de cauză şi cea de condiţii.
12. întrucât un caz de preluare de datorie se suprapune unuia de novaţie (a se vedea comentariul nr. 5 din secţiunea „Doctrină" de sub art. 1609), este necesar ca părţile contractului să stabilească expres ce instituţie au avut în vedere la încheierea actului. în caz contrar, vom avea de a face cu o preluare de datorie, pentru că novaţia nu se prezumă şi intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică.