Art. 1620 Noul cod civil Imputaţia Compensaţia

1. Debitorul mai multor datorii care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură faţă de aceleaşi creditor are dreptul de a indica datoria pe care înţelege să o execute atunci când doreşte, în conformitate cu dispoziţiile art. 1507 NCC.

2. Prin norma de trimitere la imputaţia plăţii, se constată că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1507-1509 NCC, adică se poate realiza imputaţia plăţii de către debitor, în principal. în lipsa unei menţiuni din partea debitorului, se poate realiza imputaţia plăţii de către creditor, conform art. 1508 NCC. în cazul

Citește mai mult

în care nici creditorul şi nici debitorul nu fac imputaţia plăţii, aceasta se va realiza potrivit dispoziţiilor art. 1509 NCC.

3. Din punct de vedere al aplicabilităţii în timp a dispoziţiilor legale privind imputaţia plăţii, potrivit art. 113 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile noului Cod civil corespunzătoare se vor aplica în cazul în care plata se face după data intrării în vigoare a acestuia, indiferent de data naşterii obligaţiilor. Astfel, chiar dacă obligaţia s-a născut sub imperiul vechiul Cod civil, executarea obligaţiei prin plată, imputaţia plăţii, dar şi compensaţia, ca efect al imputaţiei, sunt supuse normelor juridice consacrate în noul Cod civil.

4. Dispoziţiile art. 1506 NCC consacră principiul libertăţii de voinţă a părţilor cu privire la imputaţia plăţii, motiv pentru care normele juridice care reglementează imputaţia plăţii sunt de ordine privată. în lipsa unor clauze privind imputaţia plăţii, se vor aplica următoarele ordine şi criterii privind imputaţia plăţii. Primul care poate decide asupra cărei obligaţii se impută plata efectuată este debitorul (art. 1507 NCC, corespondent al art. 1110 C. civ. 1864). Debitorul va trebui să ţină seama însă de câteva principii, şi anume: dacă debitorul are o obligaţie exigibilă (scadentă) şi alta neexigibilă (neajunsă la scadenţă), nu poate face imputaţia asupra obligaţiei nescadente, deoarece s-ar face o plată anticipată; însă această plată anticipată este posibilă dacă s-a prevăzut în mod expres că debitorul poate plăti anticipat. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor (de judecată şi de executare), a dobânzilor şi, în final, asupra capitalului (art. 1507 alin. (1) NCC, corespunzător art. 1111 C. civ. 1864]. Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, cel chemat să o facă este creditorul, care nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile sau litigioase, potrivit art. 1508 alin. (1) NCC. Când niciuna dintre părţi nu realizează imputaţia plăţii, se vor aplica criteriile legale, stipulate în art. 1509 NCC, adică în primul rând datoriile scadente, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are mai puţine garanţii, datoriile mai oneroase, datoriile mai vechi, dacă sunt deopotrivă garantate şi oneroase, iar în lipsa celorlalte criterii, proporţional cu valoarea datoriilor.