Art. 1617 Noul cod civil Condiţii Compensaţia

Un notar din Pitești refuză operarea unei compensații in baza art.1617 pentru degrevarea de sarcini a unei case pusă în vânzare. Ce pot să fac ?

JURISPRUDENŢĂ

1. Acţiunea în constatarea compensării legale este o acţiune în realizare, întrucât produce o modificare a raporturilor juridice dintre părţi, calificarea acţiunii realizându-se în raport de obiectul supus judecăţii. Susţinerea instanţei de fond că reclamanta ar avea la îndemână o cerere în realizare pe calea contestaţiei la executare nu este întemeiată, atât timp cât pârâta nu a formulat o cerere de executare silită, pentru ca reclamanta să aibă calitate procesuală activă să formuleze contestaţie la executare. Pe de altă parte, caracterul cert, lichid şi exigibil al unei creanţe

Citește mai mult

nu implică şi existenţa unui titlu executoriu pentru a putea opera compensarea legală, această condiţie nefiind prevăzută de art. 1143-1153 C. civ. 1864 (C.A. Alba lulia, dec. civ. nr. 20/2010, înJurindex).

2. Registratorul de carte funciară nu are competenţa de a proceda din oficiu la compensarea creanţelor stabilite prin două hotărâri judecătoreşti pe calea procedurii necontencioase şi în lipsa unei solicitări în acest sens. Caracterul de privilegiu imobiliar al înscrierii sultei în cartea funciară are ca scop protejarea drepturilor copărtaşului cu privire la imobil, astfel încât nu se compensează cu alte sume datorate între aceleaşi părţi. Mai mult, partea nu deţine o hotărâre judecătorească ce să constate existenţa unei compensaţii între sumele datorate de părţi prin cele două hotărâri judecătoreşti şi nici nu s-a formulat o asemenea cerere la prima instanţă, astfel că acest aspect nu putea fi avut în vedere din oficiu de judecătorul fondului la soluţionarea plângerii împotriva încheierii de radiere a sultei din cartea funciară (C.A. Alba lulia, dec. civ. nr. 426/2008, în Jurindex).

3. Pârâta a invocat compensaţia judecătorească între marfa livrată de reclamantă şi prejudiciul cauzat pârâtei, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de administratorul reclamantei. Or, întrucât pentru invocarea compensaţiei judiciare cele două creanţe trebuie să fie reciproce, certe şi exigibile, s-a reţinut că, în speţă, suma reprezentând prejudiciul invocat de pârâtă, a cărui compensare cu marfa livrată se solicită, nu îndeplineşte aceste condiţii şi, în primul rând, condiţia reciprocităţii, deoarece administratorul unei societăţi comerciale răspunde penal şi civil pentru fapta ilicită săvârşită, care nu poate fi imputată societăţii comerciale pe care o reprezintă (C.A. Bucureşti, dec. civ. nr. 256/2009, în Jurindex).

4. în cazul contractului de antrepriză operează compensarea între datoriile antreprenorului constând în penalităţile aferente lucrărilor neexecutate din contractul de antrepriză, la care se adaugă contravaloarea unei confecţii metalice (copertină), şi datoria beneficiarului lucrării constând în contravaloarea lucrărilor executate şi neachitate (C.A. Braşov, dec. civ. nr. 112/2009, în Jurindex).

5. Pentru a putea opera compensaţia de drept, creanţele ce urmează a se compensa trebuie să fie certe, adică existenţa lor să nu fie discutabilă din punct de vedere juridic, lichide, adică să fie determinate cu exactitate în valoarea lor, şi exigibile, respectiv să fi ajuns la scadenţă, în speţă, creanţa invocată nu este nici certă şi nici lichidă, atât existenţa, cât şi întinderea acesteia fiind contestate de către co-contractant, atât pe parcursul derulării contractului, cât şi pe parcursul soluţionării litigiului arbitrai şi al celui derulat în faţa instanţei. Pentru dovedirea existenţei şi întinderii acesteia ar fi trebuit administrate probe în cadrul soluţionării unei cereri reconvenţionale formulate în acest sens, cerere care însă nu există în prezentul litigiu. Compensaţia convenţională este cea care operează prin convenţia părţilor. Cum o astfel de convenţie nu există între părţile litigante, instanţa nu a putut reţine nici această compensaţie, în fine, când datoriile reciproce nu sunt lichide sau nu au ca obiect bunuri fungibile, unul dintre creditorii reciproci se poate adresa instanţei de judecată, care va aprecia şi va putea dispune stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai mici. Rezultă din cele arătate mai sus că, pentru a putea opera compensaţia judecătorească, creanţele nu trebuie să fie lichide, dar ele trebuie să fie certe. în situaţia în care creanţa nu este certă, existenţa acesteia fiind contestată de către co-contractant, nici această compensaţie nu poate fi reţinută în cauză [C.A. Cluj, dec. civ. nr. 49/2010, în Jurindex).

6. Nu sunt întrunite condiţiile privind compensaţia legală, dacă pârâta a contestat întinderea creanţei; compensaţia poate opera numai dacă o creanţă este certă şi are o existenţă neîndoielnică (I.C.C.J., dec. civ. nr. 165/2008, în Jurindex).

7. Nu este posibilă compensaţia când datoriile reciproce au ca obiect una o sumă de bani, iar cealaltă o cantitate de mărfuri [I.C.C.J., dec. civ. nr. 68/2001, Dreptul nr. 4/2003, p. 191).

8. în lipsa acordului părţilor, pretinsa datorie a reclamantei faţă de un terţ, care nu participă la proces, nu poate fi compensată cu datoria certă a pârâtei faţă de reclamantă [I.C.C.J., dec. civ. nr. 5957/2001, în Dreptul nr. 4/2003, p. 191).

1. Compensaţia operează de plin drept, în virtutea legii, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) reciprocitatea obligaţiilor; b) creanţele să aibă ca obiect o sumă de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi natură; c) creanţele reciproce să fie certe, lichide şi exigibile.

2. Se constată că în actuala reglementare legiuitorul realizează o codificare clară şi precisă, constând în menţionarea în mod expres a tuturor condiţiile cerute pentru a opera compensaţia, spre deosebire de dispoziţiile art. 1145 C. civ. 1864, se prevede condiţia ca creanţa sd fie certa şi că datoriile reciproce se

Citește mai mult

compensează de drept, indiferent de izvorul lor. Aceste caracteristici au fost consacrate de către doctrina şi practica judiciară, fiind preluate de către legiuitor.

3. Această regulă este supletivă, iar nu imperativă. Creditorii şi debitorii pot, prin convenţia lor, să împiedice realizarea compensaţiei ori să o supună altor condiţii.

4. Reciprocitatea obligaţiilor se referă la faptul că creditorul fiecărei obligaţii trebuie să fie, totodată, şi debitorul principal al celeilalte obligaţii. Astfel, pentru a opera compensaţia, este necesar ca două persoane să fie datoare una către cealaltă, dar şi ca ambele datorii să fie principale.

5. în principiu, compensaţia poate deci să aibă loc numai între două persoane care sunt, în acelaşi timp în mod personal şi principal, şi creditoare şi debitoare una faţă de cealaltă (D. Alexandresco, Explicaţiunea, tom VI, p. 751-752).

6. Totuşi, în noua reglementare, se prevede în dispoziţiile art. 1158 NCC că, dacă un moştenitor este atât debitor, cât şi creditor al moştenirii, se poate prevala de compensaţia legală, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile acesteia. în temeiul acestei dispoziţii, moştenitorul care are atât o creanţă, dar şi o datorie faţă de moştenire poate invoca compensaţia legală, pentru stabilirea părţii din moştenire pe care o va culege. Această dispoziţie este de strictă interpretare şi aplicare în materia partajului succesoral în privinţa stabilirii masei succesorale.

7. Tot în materia succesiunilor, se instituie o prezumţie legală şi relativă cu privire la legatul instituit de către testator în favoarea creditorului său, în sensul că legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensarea creanţei sale, conform art. 1039 NCC.

8. Cu privire la cerinţa ca creanţele să aibă ca obiect o sumo de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi naturâ, nu este suficient ca lucrurile să fie fungibile prin natura lor, ci trebuie să fie fungibile şi între ele. Această condiţie se impune având în vedere că, în executarea unei obligaţii, ele pot fi înlocuite cu bunuri de aceeaşi natură, calitate şi cantitate (D. Alexandresco, Explicaţiunea, tom VI, p. 734; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu, op. cit., voi. II, p. 384).

9. Se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres această soluţie jurisprudenţială cu privire la operarea compensaţiei între datorii certe, lichide şi exigibile, care au obiect bunuri fungibile de aceeaşi natură.

10. Compensaţia legală poate opera numai în cazul obligaţiilor de a do, deoarece obligaţiile de a face nu pot fi compensate între ele, pentru că nu poate să existe o identitate perfectă între două obligaţii de a face (D. Alexandresco, Principiile, voi. III, p. 358).

11. Caracterul cert al creanţei presupune ca acea creanţă să nu fie discutabilă din punct de vedere juridic (C. Stâtescu, C. Bîrsan, 7GO, p. 488). Legiuitorul prevede ca datoria să fie certă în privinţa existenţei sale, nu ca aceasta să fie recunoscută de către debitor. Simpla negare sau nerecunoaştere a semnăturii dintr-un înscris sub semnătură privată nu sunt suficiente pentru a conferi un caracter incert al creanţei (D. Alexandresco, Explicaţiunea, tom VI, p. 743-744).

12. Lichiditatea creanţei constă în determinarea cu exactitate a valorii acesteia; în caz contrar, datoria nu este lichidă, deoarece nu se cunoaşte cât datorează o parte sau cealaltă. Ori de câte ori determinarea valorii creanţei formează obiectul unei contestaţii judiciare serioase, care necesită verificări îndelungate, atunci se va decide că datoria nu este lichidă (Idem, p. 744).

13. Pentru a opera compensaţia legală este necesar ca ambele datorii sa fie certe şi lichide, neputând opera compensaţia dacă numai una dintre datorii îndeplineşte condiţiile menţionate, iar cealaltă este incertă sau nelichidă. în caz de nelichiditate a ambelor datorii sau a uneia dintre ele, compensaţia nu poate fi decât judiciară (D. Alexandresco, Principiile, voi. III, p. 360).

14. Nu pot fi opuse în compensare: datoriile supuse unei condiţii suspensive, creanţele litigioase, creanţele în daune sau despăgubire rezultând din fapte ilicite, creanţele care formează obiectul unei contestaţii serioase şi obligaţiile de a face (D. Alexandresco, Explicaţiunea, tom VI, p. 746).

15. Exigibilitatea ambelor datorii presupune ca ambele datorii să fi ajuns la scadenţă. Compensaţia fiind o plată fictivă, nu poate interveni înainte de împlinirea termenului, căci ar echivala cu decăderea din beneficiul termenului. Obligaţiile naturale, nefiind exigibile, nu pot fi compensate (C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Bâicoianu, op. cit., voi. II, p. 385).

16. Ca element de noutate, se constată că legiuitorul conferă posibilitatea unui debitor de a solicita instanţei de judecată lichidarea judiciară o unei datorii, pentru a opune compensaţia. Se foloseşte noţiunea de „lichidare judiciară", în sensul de înlăturare a datoriei, ca efect al compensaţiei. în această ipoteză, instanţa de judecată va constata că reclamantul nu mai are nicio datorie faţă de pârât, ca efect al compensaţiei invocate. Spre deosebire de compensaţia legală, compensaţia judiciară produce efecte din momentul pronunţării hotărârii.

17. Renunţarea la beneficiul compensaţiei se poate realiza după ce a intervenit de plin drept compensaţia şi se poate face în mod tacit sau expres. Renunţarea expresa nu este supusă niciunei formalităţi speciale, iar renunţarea tacită poate rezulta din orice act neîndoielnic şi incompatibil cu efectul compensaţiei. în vechea reglementare erau prevăzute două cazuri de renunţare tacită la compensaţie, respectiv art. 1149 şi art. 1153 C. civ. 1864.

18. Chiar dacă coexistă două datorii reciproce certe, lichide şi exigibile de natură a face să opereze compensaţia, fără a fi nevoie de manifestarea de voinţă a părţii, totuşi părţile pot renunţa la compensaţie şi la efectele acesteia. Prin urmare, dacă una dintre părţi plăteşte, în deplină cunoştinţă de cauză, o datorie compensată, ea este în drept să pretindă plata de la debitor, ca şi cum compensaţia nu ar fi operat (C. Homongiu, I. Rosetti-Bdlânescu, Al. Baicoianu, op. cit., voi. II, p. 386).

19. în caz de renunţare la compensaţia îndeplinită, se va considera că compensaţia nu a avut loc, iar creanţele vor renaşte, fiind respectate drepturile dobândite de către terţi (D. Alexandresco, Principiile, voi. III, p. 371).

20. înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului compensaţia (art. 1617 alin. (1) NCC); totuşi, termenul de graţie, deşi este un termen suspensiv în favoarea debitorului, nu împiedică compensaţia (art. 1619 NCC), ci numai executarea silită (G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii, p. 134).