Art. 1678 Noul cod civil Vânzarea bunurilor de gen Dispoziţii generale Contractul de vânzare

JURISPRUDENŢĂ

1. După art. 1300, mărfurile vândute cu numărul sau cu măsură, rămânând în risico-pericolul vânzătorului până ce vor fi numărate sau măsurate cumpărătorului, şi vânzătorul nepredând productele cumpărătorului prin numărătoare sau măsurătoare, el devine responsabil de daunele cauzate, de oarece nu poate fi liberat decât prin faptul tradiţiunei reale a lucrurilor vândute (Cas. I, 87/Mart. 13/79, B. p. 180, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. III, p. 404).

2. Art. 1300 nu are în vedere decât risicul-pericolul mărfurilor vândute dar nemăsurate, nenumărate sau necântărite încă,

Citește mai mult

conţinând o excepţiune la maxima res perit domino. Vinderea şi în cazul art. 1300 e perfectă în privinţa translaţiunei proprietăţii din momentul încheierei convenţiunei, conform art. 971 combinat cu art. 1295, şi proprietatea lucrurilor vândute trece de drept la cumpărător de îndată ce părţile s-au înţeles asupra obiectului şi asupra preţului, iar risicul-pericolul priveşte pe vânzător până la predare (Trib. Tutova, 241. Oct. 18/83, Dr. 1/83, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. III, p. 404).

3. Din combinaţiunea art. 1295, 1299 şi 1300 rezultă că legiuitorul, prin art. 1300, a derogat la principiile generale introduse prin art. 1295 şi 1299, care stabilesc principiul că vânzarea e perfectă între părţi şi proprietatea de drept strămutată asupra cumpărătorului când părţile s-au învoit asupra unui lucru cert şi asupra preţului şi când vânzarea unei mărfi e făcută cu grămada, adică când obiectul mărfii e individualizat, pe când în ipoteza art. 1300 legiuitorul dispune că vânzarea nu e perfectă şi risicul-pericolul rămâne tot asupra vânzătorului până la cântărire, numărare şi măsurare, în caz când vânzarea unei mărfi e făcută după greutate, număr şi măsură. După principiile de drept risicul-pericolul e strâns legat cu calitatea de proprietar; cu alte cuvinte e un corelativ al dreptului de proprietate; un singur lucru, în adevăr, nu piere, în teză generală, decât pe seama adevărului proprietar, afară de excepţiunile admise de lege, precum în materie de vânzări condiţionale, şi afară bine înţeles, dacă părţile convin contrariu, dar atunci voinţa părţilor constitue o lege specială pentru dânşii care se abate de la principiile fundamentale admise şi statornicite de codul civil. De unde urmează dar că, în cazul prevăzut de art. 1300 C. civ. 1864, vânzarea mărfii nu e perfectă în acest sens că riscul pericol rămâne asupra vânzătorului şi proprietatea mărfei vândute nu trece la cumpărător decât numai în momentul cântărirei, numărătoarei sau măsurărei acelei mărfi, fiind că numai în acel moment obiectul vândut devine un corp cert şi individualizat pentru cumpărător. Deşi jurisprudenţă franceză a variat în privinţa interpretaţiunei art. 1585, care corespunde cu art. 1300 român, şi care variaţiune a fost provocată prin împrejurarea că textul francez dispune în termenii următori: „Vânzarea nu e perfectă în acest sens că risicul-pericolul rămâne asupra vânzătorului", legiuitorul nostru, cunoscând desigur acea deosebire de vederi din jurisprudenţă franceză, precum şi motivul care i-a dat naştere, a suprimat din textul nostru (art. 1300) expresiunea „în acest sens", tocmai în scop de a face să dispară această controversă. De asemenea, nu se poate susţine cu succes ideea că, în ipoteza art. 1300, intenţiunea legiuitorului nu a putut fi ca proprietatea obiectului vândut să nu treacă la cumpărător până la măsurare sau cumpărare, căci dacă în adevăr aceasta ar fi fost intenţiunea sa, el s-ar fi grăbit a o declara în termeni pozitivi, precum a făcut în art. 1301 şi 1302 unde dispune că vânzare nu există până ce mai întâi cumpărătorul nu a gustat şi încercat obiectul cumpărat şi nu a declarat că-i convine. Acest mod de interpretaţiune este inadmisibil şi nefundat pentru cuvântul că, în cazurile prevăzute de art. 1301 şi 1302, motivul juridic care face să nu existe vânzare este lipsa de consimţământ din partea cumpărătorului până la gustare sau încercare, când atunci el este chemat a-şi manifesta voinţa sa dacă îi convine sau nu obiectul despre care a tratat cu vânzătorul; atunci, dar intervine sau nu consimţământul său definitiv. Nu se poate însă argumenta tot astfel şi în ipoteza art. 1300; consimţământul ambelor părţi nu lipseşte aci încă din momentul contractărei şi prin urmare şi vânzare există; obiectul vândut numai, neconstituind încă un corp cert nu trece în proprietatea cumpărătorului până la măsurare, fapt care sigur are de la lege atributul de a da obiectului vândut individualitatea ce-i lipseşte. Această deosebire însemnată între ambele aceste două specii a condus desigur pe legiuitor de a stabili expres prin art. 1300 facultatea pentru cumpărător de a cere, la caz de neexecutare din partea vânzătorului, sau predarea lucrurilor vândute sau daune-interese; pe când în ipoteza art. 1300 şi 1302 cumpărătorul este lipsit de această facultate. Astfel dar rămâne constant că dacă marfa s-a vândut după greutate sau măsură, în conformitatea art. 1300, atât proprietatea lucrului vândut şi risicul-pericolul rămân asupra vânzătorului şi nu trec la cumpărător decât în momentul cântărirei sau măsurării. Prin urmare creditorii vânzătorului pot urmări mărfurile vândute înainte de a se fi măsurat sau cântărit (Apel Focşani I, Dr. 43/84; Trib. Dolj s. com., Moi 3/93. Dr. 14/93; Trib. Teleorman, Febr. 14/94, Dr. 30/94, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. III, p. 404).

4. După principiul stabilit de art. 1300, în caz când mărfurile s-au vândut după măsură, după greutate sau după număr, vânzarea nu e perfectă în privinţa transmiterei proprietăţei şi a risicului asupra cumpărătorului, ci lucrul rămâne până la măsurătoare în risicul-pericolul vânzătorului. Prin urmare, dacă în intervalul de la vânzare şi până la măsurătoare grâul, care făcea obiectul vânzărei a pierit din cauza unui incendiu, pericolul priveşte pe vânzător şi grâul din magazie este considerat că a pierit pentru vânzător. Dacă dar s-a vândut atâtea chile din grâul aflat în magazia vânzătorului, lucrul vândut nefiind determinat şi individualizat, nu se poate şti dacă a ars grâul vândut sau alt grâu şi, prin urmare, riscul nu priveşte pe cumpărător (Cos. I, 320. Oct. 30/89. B. p. 856, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. III, p. 405).