Art. 2060 Noul cod civil Primirea, păstrarea şi asigurarea bunurilor Mandatul fără reprezentare Contractul de mandat
| Comentarii |
|
Contractul de mandat
SECŢIUNEA a 3-a
Mandatul fără reprezentare
Art. 2060
Primirea, păstrarea şi asigurarea bunurilor
(1) Consignatarul va primi şi va păstra bunurile ca un bun proprietar şi le va remite cumpărătorului sau consignantului, după caz, în starea în care le-a primit spre vânzare.
(2) Consignatarul va asigura bunurile la valoarea stabilită de părţile contractului de consignaţie sau, în lipsă, la valoarea de circulaţie de la data primirii lor în consignaţie. El va fi ţinut faţă de consignant pentru deteriorarea sau pieirea bunurilor din cauze de forţă majoră ori fapta unui terţ, dacă acestea nu au fost asigurate la primirea lor în consignaţie ori asigurarea a expirat şi nu a fost reînnoită ori societatea de asigurări nu a fost agreată de consignant. Consignatarul este obligat să plătească cu regularitate primele de asigurare.
(3) Consignantul va putea asigura bunurile pe cheltuiala consignatarului, dacă acesta omite să o facă.
(4) Asigurările sunt contractate de drept în favoarea consignantului, cu condiţia ca acesta să notifice asigurătorului contractul de consignaţie înainte de plata despăgubirilor.
| ← Art. 2059 Noul cod civil Cheltuielile de conservare, vânzare a... | Art. 2061 Noul cod civil Vânzarea pe credit Mandatul fără... → |
|---|
2. Asupra sumelor de bani sau a valorilor rezultate din vânzarea bunurilor primite în consignaţie, consignatarul nu poate face niciun fel de acte
Citește mai mult
de dispoziţie până la remiterea lor către consignant. Legea îl consideră pe consignatar un simplu depozitar al sumelor şi valorilor menţionate (St.D. Cdrpenaru, L. Stânciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 400).3. Noul cod reia şi reglementează pe larg obligaţia consignatarului de a asigura bunurile ce urmează a fi vândute. în cazul în care consignatarul nu încheie un contract de asigurare, dacă acesta expiră şi nu a fost reînnoit sau dacă societatea de asigurare nu a fost agreată de consignant, cu alte cuvinte ori de câte ori contratul de asigurare nu există sau nu este opozabil consignantului, consignatarul va răspunde pentru deteriorarea sau pierirea bunului din cauză de forţă majoră sau fapta unui terţ. Neîndeplinirea obligaţiei de asigurare are, aşadar, ca efect trecerea riscului pieirii fortuite a bunului de la proprietar - consignantul -la detentor - consignatarul.
4. Valoarea la care bunurile vor fi asigurate este cea stabilită de părţile contractului de consignaţie sau, în lipsă, valoarea de circulaţie de la data primirii lor în consignaţie, adică preţul curent al bunului de pe piaţa relevantă din momentul intrării lor în detenţia consignatarului.
5. Plata primelor de asigurare este în sarcina consignatarului, care este ţinut să le plătească cu regularitate, sub sancţiunea suportării riscului pieirii fortuite a bunului.
6. în situaţia rămânerii în pasivitate a consignatarului, pentru a-l proteja pe consignant, s-a prevăzut posibilitatea pentru acesta de a asigura el însuşi bunurile, însă pe cheltuiala consignantului. Alineatul (3) reprezintă astfel o inovaţie faţă de Legea nr. 178/1934, dând posibilitatea consignantului să efectueze el asigurarea, atunci când consignatarul nu o va face.
7. în cazul intervenirii riscului asigurat, consignantul are obligaţia de a notifica societăţii de asigurare contractul de consignaţie înainte de plata despăgubirilor; din momentul notificării, asigurarea va fi considerată ca fiind încheiată de drept în favoarea consignantului, care va fi singurul beneficiar al primelor de asigurare.
JURISPRUDENŢĂ
1. Consignatarul este obligat să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite. Bunurile primite de consignatar spre vânzare trebuie păstrate şi conservate în condiţiile legii (C.S.J., s. com., dec. nr. 572/2000, în P.R. nr. 4/2001, p. 52; C.A.B., s. com., dec. nr. 466/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 88.).
2. în situaţia în care se constată că degradarea bunurilor s-a produs înainte de preluarea bunurilor, răspunderea pentru orice lipsă, pierdere sau deteriorare aparţine consignantului (C.S.J., s. com., dec. nr. 1568/2003).
3. Potrivit art. 5 din Legea nr. 178/1934, consignatarul este obligat să ia toate măsurile ce incumbă unui bun comerciant pentru conservarea în bună stare a bunurilor ce i-au fost încredinţate. Astfel, în condiţiile în care contractul de consignaţie nu conţine o clauză referitoare la plata unei taxe de depozitare, potrivit Legii nr. 178/1934, cheltuielile de conservare şi depozitare cad în sarcina consignatarului (C.S.J., s. com., dec. nr. 572 din 3 februarie 2000, în P.R. nr. 4/2001, p. 92). Chiar dacă Legea nr. 178/1934 a fost abrogată, soluţia îşi păstrează valabilitatea, dispoziţiile art. 5 din lege regăsindu-se în noua reglementare din Codul civil.
4. Prin încheierea contractului de consignaţie, bunurile, dacă nu sunt vândute, rămân în patrimoniul reclamantului şi trebuie returnate acestuia, pârâta neavând dreptul de a dispune cum doreşte de aceste bunuri, şi implicit nici posibilitatea de a casa bunuri care nu sunt în proprietatea sa. Instanţa de fond reţine corect că recurenta din prezenta cauză l-a privat pe intimatul-reda-mant de posibilitatea de a constata personal situaţia bunurilor aflate în consignaţie cu prilejul deplasărilor repetate la sediul pârâtei, deşi reclamantul avea dreptul de a controla şi verifica oricând mărfurile, acest lucru constatându-se doar pe seama spuselor reclamantului şi a martorului. Prin introducerea acestei acţiuni, reclamantul a încercat fie obţinerea unei sume de bani, fie recuperarea bunurilor date în consignaţie, necunoscând, datorită atitudinii culpabile a recurentei, situaţia fiecărui bun în parte. Faptul că prin trecerea acestei perioade valoarea bunurilor mobile este mult scăzută, şi că asemenea autoturisme nu se mai găsesc pe piaţă, cererea unor astfel de piese lipsind cu desăvârşire, nu are niciun fel de relevanţă, atât timp cât recurenta cu rea-credinţă a încercat să priveze intimatul atât de bunurile sale, cât şi de eventualul preţ pe care l-ar fi putut obţine prin vânzarea acestora. Prin faptul că recurenta a dispus ignorarea contractului încheiat şi a dispoziţiilor legale în vigoare menţionate mai sus şi fără ca măcar să-l încunoştinţeze pe reclamant de casarea bunurilor acestuia, aspect ce faptic nu a fost dovedit, ci doar scriptic, aceasta a înţeles practic să-l priveze de bunurile sale fără niciun fel de despăgubire. Dacă recurenta ar fi de bună-credinţă, aceasta, în ipoteza în care aceste bunuri nu au fost vândute, le-ar remite în natură acestuia. De altfel, prima instanţă a reţinut corect că reclamantul nu poate obţine restituirea în echivalent a unui bun în măsura în care există în natură în detenţia pârâtei, iar pe de altă parte, în absenţa unui bun poate solicita doar contravaloarea acestuia, şi nu o sumă cu titlul de preţ, cât timp nu a rezultat o vânzare (Tribunalul laşi, s. com., dec. din 08.10.2009)