Art. 2103 Noul cod civil Noţiune Reguli comune privind contractul de depozit Contractul de depozit

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864:
► „Art. 1591. Depozitul în genere este un act prin care se primeşte lucrul altuia spre a-l păstra şi a-l restitui în natură (C. civ. 1080, 1604)”;
► „Art. 1593. (1) Depozitul este un contract esenţial gratuit, care nu poate avea de obiect decât lucrurile mobile. (2) El nu este perfect decât când s-a făcut tradiţiunea lucrului. (3) Tradiţiunea se înlocuieşte prin singurul consimţământ, dacă lucrul ce este a se lăsa în depozit se află deja în mâna depozitarului sub orice alt titlu (C. civ. 1561,1600, 1608,1628,Ţ.

1. Contractul de depozit bancar este

Citește mai mult

reglementat de art. 2191-2192 NCC sub denumirile depozitul de fonduri şi depozitul de titluri. Reglementarea diferită a acestei forme a contractului de depozit este în acord cu Directiva nr. 1994/19/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 30 mai 1994 cu privire la sistemele de garantare a depozitelor (J.O.C.E. L. 135 din 31 mai 1994) şi cu Directiva nr. 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind accesul la activitatea instituţiilor de credit şi exercitarea acesteia (J.O.U.E. nr. L. 177 din 30 iunie 2006).

2. Depozitul este un contract prin care o persoană, numită deponent, încredinţează un lucru altei persoane, numită depozitar, care se obligă să-l păstreze pentru o perioada de timp determinată sau nedeterminată şi să-l restituie la cerere în natură.

3. După cum rezultă din această definiţie, dată în esenţă de însuşi NCC, dar şi de codul civil în reglementarea anterioară (art. 1591), scopul principal urmărit prin încheierea contractului este păstrarea (conservarea) lucrului depozitat, în vederea restituirii lui în natură la cererea deponentului. Dacă scopul principal al contractului nu este conservarea lucrului, chiar dacă deţinătorul are o asemenea obligaţie, raporturile dintre părţi nu mai pot fi calificate raporturi de depozit, ci vânzare-cumpărare, antrepriză etc., eventual chiar raporturi derivând dintr-un contract nenumit (Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, voi. III, p. 57).

4. Contractul de depozit se încheie întotdeauna pentru un termen (determinat sau nedeterminat). Restituirea bunului în natură este de esenţa contractului de depozit în general, deosebindu-l de depozitul „neregulat" (Proiect 2004).

5. Depozitul-vânzare - distribuţia comercială practică adesea operaţiunea următoare: un comerciant primeşte mărfuri de la un furnizor (cărţi, jurnale, tablouri etc.); este stipulat că va vinde ce va putea şi, după un anumit termen, va restitui restul. Ceea ce dreptul roman

numea aestimotum (contract estimatoriu), astăzi este numit uneori depozit-vânzare. Este oare un depozit-mandat sau o vânzare? Ca întotdeauna, natura contractului depinde de ce au vrut părţile.

6. în general, tribunalele decid că este vorba sau despreovânzaresubcondiţierezolutorie, sau despre un contract nenumit apropiat de vânzare, ceea ce are drept consecinţă faptul că riscurile cad în sarcina cumpărătorului, în timp ce, în cazul depozitului, deponentul, rămânând proprietar, riscurile sunt în sarcina sa. Nu este un depozit - dublat de un mandat de vânzare - decât dacă distribuitorul trebuie să restituie mărfurile nevândute: vânzarea este atunci făcută în numele şi în contul furnizorului, care-şi asumă riscul comercial a ceea ce este nevândut. Tot el trebuie să determine preţul de vânzare al mărfurilor. Conţinutul contractului este în parte defavorabil furnizorului, care-şi asumă dublele riscuri ale pierderii fortuite şi ale mărfurilor nevândute. Dacă restituirea este facultativă şi atunci când există o factură, contractul este o vânzare, în afară de situaţia în care factura este condiţionată. în orice caz, nu este o vânzare pe încercate; este diferit de contractul de „încredinţare", relativ la bijuteriile depuse la un bijutier pentru ca el să le vândă. Atunci când depozitul-vânzare este practicat între un consumator şi un profesionist, orice clauză abuzivă relativă în special la informare sau la restituirea lucrului va trebui să fie sancţionată (P. Malaurie, L. Aynes, P.-Y. Gautier, Contractele speciale, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti 2009, p. 54).

7. Obiectul contractului de depozit este limitat: mobilele corporale. Aceasta exclude de la început persoanele: a încredinţa altuia supravegherea unui copil sau a unui bolnav nu poate fi depozit pentru simplul motiv că o persoană nu poate fi obiectul contractului. Chiar dacă persoana căreia i s-a încredinţat copilul sau bolnavul are obligaţii asemănătoare cu cele ale depozitarului (supravegherea), beneficiarul este în realitate persoana încredinţată, şi nu cel ce a încredinţat-o: este, deci, un contract de antrepriză încheiat în numele persoanei supravegheate (I. Dogaru - coordonator, Drept civil. Contracte civile speciale, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2004, p. 626).

8. Pentru formarea contractului de depozit, contract real, este necesară, pe lângă consimţământul părţilor, concomitent cu acesta, şi predarea (remiterea) materială a bunului dat în depozit. Consimţământul este de regulă expres, dar poate fi şi tacit.

9. Eroarea depozitarului asupra calităţii şi cantităţii bunului primit în depozit nu este viciu de consimţământ şi nu antrenează nulitatea relativă a contractului (D. Florescu, Contracte civile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 274).

10. Predarea în sine nu este suficientă pentru încheierea contractului, fiind necesară, în acest scop, realizarea acordului de voinţă (art. 1595 C. civ. 1864) în sensul încheierii contractului de depozit. Astfel, dacă una dintre părţi a avut în vedere încheierea unui contract de depozit, dar cealaltă parte a crezut că primeşte un împrumut sau dar manual, regulile depozitului nu vor putea fi aplicate, raporturile dintre părţi - în lipsa realizării acordului de voinţă - fiind extracontractuale. Tot astfel, dacă o persoană lasă la domiciliul unei alte persoane un obiect fără acordul sau chiar ştirea acesteia din urmă (Fr. Deak, op. cit., p. 57-58).

11. Depozitul cu titlu gratuit este un contract unilateral întrucât, din momentul încheierii sale, dă naştere la obligaţii numai în sarcina depozitarului. Depozitul rămâne un contract unilateral chiar dacă - ulterior încheierii sale - se nasc anumite obligaţii şi în sarcina celeilalte părţi (obligaţii post-contractuale), ca urmare a unui fapt posterior şi accidental, care nu derivă din voinţa comună a părţilor (de exemplu, pierderile suferite de depozitar din cauza viciilor lucrului depozitat), ci dintr-o cauză extra-contractuală (delict civil sau gestiunea intereselor altei persoane), aceste obligaţii nefiind nici interdependente cu obligaţiile depozitarului.

12. Dacă depozitul este cu titlu oneros, întrucât părţile îşi asumă - din momentul încheierii contractului - obligaţii reciproce şi interdependente, raporturile dintre părţi vor fi guvernate de regulile aplicabile contractelor sinalagmatice.

13. Contractul de depozit, ca şi alte contracte reale, poate fi precedat de o promisiune, de un antecontract de depozit, care se poate perfecta prin simplul consimţământ al părţilor.

14. Precizăm că şi antecontractul de depozit poate fi unilateral sau sinalagmatic (bilateral). Nici în acest din urmă caz însă, deponentul nu va putea fi obligat la încheierea contractului de depozit, dar va putea fi ţinut să plătească daune-interese pentru nerespectarea obligaţiei contractuale asumate. La fel, şi promitentul-depozitar răspunde, în ambele cazuri (antecontract unilateral sau sinalagmatic), inclusiv în ipoteza în care contractul proiectat este cu titlu gratuit, pentru nerespectarea obligaţiei de a face asumată, el putând fi, de altfel, obligat şi la executarea în natură a acestei obligaţii, inclusiv prin intermediul condamnării la plata unei amenzi civile, potrivit art. 580J C. proc. civ. (Fr. Deak, op. cit., p. 59).

15. Depozitul este un contract creator de raporturi de obligaţii între părţi. Prin încheierea acestui contract nu se transmite dreptul de proprietate şi nici chiar posesiunea lucrului asupra depozitarului. El devine un simplu detentor precar. în consecinţă, riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat de deponent (res perit domino). Depozitarul suportă numai riscul contractului în calitate de debitor al obligaţiei (de păstrare) imposibil de executat din cauza şi din momentul pieirii lucrului (res perit creditori), neavând dreptul la remuneraţia stipulată dacă contractul a fost încheiat cu titlu oneros (Fr Deak, op. cit., p. 60).

16. Depozitul propriu-zis, care este în toate cazurile convenţional şi poate avea ca obiect numai lucruri mobile nelitigioase, are patru variante: depozitul obişnuit (care este voluntar şi regulat), depozitul necesar, depozitul hotelier şi cel neregulat. Deşi acesta din urmă nu apare în cadrul titlurilor secţiunilor Codului civil, existenţa lui, ca o varietate specială de depozit, este incontestabilă.

17. Potrivit Codului civil, ca şi în reglementarea anterioară, depozitul propriu-zis nu poate avea de obiect decât lucruri mobile, inclusiv animale (lăsate în păstrare, de exemplu, în „pensiuni" pentru animale). Dată fiind necesitatea tradiţiunii, aceste lucruri mobile trebuie să fie corporale. Totuşi, pot forma obiectul contractului şi creanţele (bunuri incorporale) constatate printr-un titlu la purtător, asimilate lucrurilor mobile corporale. Sunt lucruri mobile corporale, evident, şi documentele materiale (de exemplu, acţiuni, testament), indiferent de drepturile (fie şi nominative) pe care le constată, deci şi acestea din urmă pot forma obiect al depozitului.

18. întrucât depozitarul este obligat să restituie însuşi lucrul depozitat (art. 2116 alin. (1) şi art. 1604 alin. (1) C. civ. 1864), obiectul contractului trebuie să fie individual determinat, chiar dacă după natura lui ar fi un bun consumptibil şi fungibil (Fr. Deak, op. cit., p. 61-62).

19. Pentru validitatea contractului se cere ca deponentul să aibă capacitate, respectiv, să îndeplinească condiţiile legale pentru a încheia acte de administrare, iar depozitarul, capacitatea de a face acte de dispoziţie. Nulitatea relativă a contractului pentru incapacitate - potrivit regulilor generale - poate fi invocată numai de către partea incapabilă. Astfel, de exemplu, deponentul incapabil poate cere depozitarului executarea contractului (Fr. Deak, op. cit., p. 62).

20. Mai dificilă este, în unele cazuri, delimitarea depozitului faţă de contractul de locaţiune. De exemplu, lăsarea unui autovehicul într-un garaj sau a unor lucruri într-un dulap metalic. Şi în aceste cazuri, calificarea se face în funcţie de scopul principal al contractului. Astfel, de exemplu, predarea folosinţei unui garaj sau a unui dulap metalic însoţită de predarea cheilor, este, neîndoielnic, o locaţiune, dacă locatorul nu-şi asumă obligaţia păstrării şi conservării lucrului,în schimb, plasarea unui autovehiculîntr-un garaj aflat sub supravegherea deţinătorului garajului este, evident, un depozit. Tot astfel, lăsarea autovehiculul într-un loc de parcare cu pază şi plată. Dacă taxa este stabilită numai pentru folosinţa locului de parcare, raporturile sunt de locaţiune. Iar dacă folosinţa este gratuită (de exemplu, parcare în curtea unui prieten), contractul este de comodat (Fr. Deak, op. cit., p. 67).

21. în termenii art. 1915 C. civ. fr. depozitul, în general, este un act prin care se primeşte lucrul altuia, cu sarcina de a-l păstra şi de a-l restitui în natură (P. Malaurie, L. Aynes, P. Gautier, op. cit., p. 469).

22. Doctrina franceză a calificat depozitul drept un contract antic. Jean Carbonnier se îndoia de acest lucru: la începuturile sale, el era un act sacru şi depozitarul infidel comitea un sacrilegiu. Or, sacrul nu este nici contract şi nici măcar nu ţine de drept. Lucrurile s-au schimbat; profesionalizarea şi comercializarea sa contemporană i-au retras caracterul mistic: în remiterea la magaziner sau depunerea în seif nu există patetismul pe care-l putea avea depozitul efectuat de către un fugar. Este adevărat, că în toate contractele reale, voinţa exercită un rol mai mic decât în celelalte contracte; el chiar încetează să mai fie un contract atunci când este un act de pură complezenţă sau chiar un act administrativ (P. Malaurie, L. Aynes, P. Gautier, op. cit., p. 469).

23. Un mijloc de transport - automobil, caravană, navă - este adesea pus într-un loc care nu este un garaj. Numele contractului nu este bine fixat: parking, locaţiune sau rezervare de loc, staţionare în camping, staţionare pe chei în port, antrepriză etc. Conţinutul contractului depinde de voinţa părţilor. Nu există depozit decât dacă este promisă o obligaţie de pază cu titlu principal; dacă nu, există locaţiune de imobil, care-l obligă pe locator doar să-i asigure contractantului o folosinţă netulburată; uneori, contractul impune o „pază" sau o supraveghere din partea locatorului, dar obligaţia este mai puţin constrângătoare decât aceea care apasă asupra depozitarului. în practică, aplicarea criteriului nu este uşoară; atunci când contractele sunt neclare, nu se ştie dacă este vorba despre un depozitar a cărui răspundere este uşurată sau despre un locator ale cărui obligaţii sunt sporite. în plus, se face uneori apel la distincţia între obligaţia de mijloace şi obligaţia de rezultat, atât de relativă, încât a devenit instabilă. în caz de îndoială, trebuie prezumată locaţiunea, nu depozitul: agravarea răspunderii trebuie să fi fost clar dorită. Chestiunea a fost dezbătută pentru utilizarea unui parking cu barieră automată. Curtea de casaţie franceză a decis că nu era nici un depozit, nici un contract, atunci când parking-ul era administrat de un stabiliment public; prin urmare, exploatantul nu era responsabil în caz de furt al vehiculului, în afară de cazul în care culpa sa a fost demonstrată de către victimă: spre deosebire de garajul supravegheat, parking-ul oferă pur şi simplu o staţionare fără pază.

24. Exploatantul unui parking nu poate, printr-o clauză contractuală, să elimine obligaţia sa esenţială, care este aceea de a asigura folosinţa netulburată a unui amplasament (P. Malaurie, L Aynes, P. Gautier, op. cit., p. 475).

25. Consimţământul în materia oricărui contract, inclusiv a contractului de depozit, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, condiţiile generale de valabilitate, reglementate de noul Cod civil, în art. 1204, anume: să fie serios, să fie liber şi să fie exprimat în cunoştinţă de cauză (R. Postolache, I. Genoiu, S. lonescu, M. Manea, M. Niţâ, Contractul de depozit şi varietăţile acestuia, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 12).

26. Potrivit dispoziţiilor art. 1225 şi urm. NCC, obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie determinat sau cel puţin determinabil, să fie licit, să fie posibil, să existe, să se afle în circuitul civil.

27. Spre deosebire însă de Codul civil anterior, noul Cod civil consacră regula potrivit căreia bunurile unui terţ pot forma obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului (art. 1230 teza I NCC).

28. Obiectul contractului de depozit trebuie să fie reprezentat numai de bunuri mobile (inclusiv animale), corporale (inclusiv documente materiale, precum testamente sau acţiuni), individual determinate. Apreciem că pot fi depozitate, de asemenea, şi în lumina dispoziţiilor noului Cod civil, titlurile la purtător şi biletele de bancă, precum şi bunurile consumptibile prin natura lor, dar care au fost declarate nefungibile prin convenţia părţilor (R. Postolache ş.a., op. cit., p. 13).

29. Cauza depozitului este reprezentată de scopul urmărit de părţi la încheierea contractului şi constă într-un scop imediat, respectiv prefigurarea remiterii bunului şi un scop mediat, respectiv satisfacerea unei trebuinţe.

30. Deosebit de reglementarea depozitului în NCC, warantul este definit ca fiind un titlu care conferă deţinătorului său dreptul de a cumpăra un activ suport la un preţ stabilit până la sau la data expirării warantului, care poate fi decontat prin livrarea activului suport însuşi sau prin decontarea în numerar (art. 2 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 153/1937 privind magazinele generale şi warantarea mărfurilor şi cerealelor (Dockuri şi silozuri), M. Of. nr. 81/1937).

31. Regulile aplicabile depozitului obişnuit reprezintă dreptul comun în materie de depozit, regulile speciale prevăzute pentru depozitul necesar şi depozitul hotelier au aplicabilitate strict la ipoteza prevăzută de legiuitor, completându-se cu regulile depozitului obişnuit, necesar.