Art. 2124 Noul cod civil Noţiune Depozitul necesar Contractul de depozit

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864:
► „Art. 1620. Depozitul necesar este acela ce se face sub sila unei întâmplări, cum: un foc, o ruină, o prădare, un naufragiu sau alt eveniment neprevăzut de forţă majoră (C. civ. 1594, 1621 şi urm.)";
► „Art. 1621. Proba prin martori este admisă pentru depozitul necesar şi chiar în cazul când valoarea depozitului ar trece peste 250 lei (C. civ. 1198, 1597)";
► „Art. 1622. Depozitul necesar este supus la toate regulile depozitului voluntar, şi fără prejudiciul dispoziţiilor art. 1198 (C. civ. 1599 şi urm.)".

1. Depozitul este necesar când deponentul,

Citește mai mult

fiind sub ameninţarea unei întâmplări neprevăzute (chiar dacă nu era imprevizibilă) şi care reprezintă un pericol real (nu imaginar) -incendiu, cutremur ori alte evenimente de forţă majoră (art. 1620 C. civ. 1864), - este nevoit să încredinţeze lucrul său spre păstrare unei alte persoane, fără a avea posibilitatea să aleagă liber persoana depozitarului şi să întocmească un înscris constatator al contractului (Fr. Deak, op. cit., p. 82).

2. în determinarea întâmplărilor caracteristice depozitului necesar, Codul civil vechi folosea în sens larg noţiunea de forţă majoră (incluzând şi cazul fortuit - casus - de exemplu, o îmbolnăvire subită), ceea ce rezultă, printre altele, din faptul că evenimentele erau prevăzute numai exempli gratia.

3. Depozitul necesar, precum şi cel asimilat depozitului necesar, hotelier (calificat ca atare de lege, art. 1623 C. civ. 1864, respectiv art. 2127 NCC) având la bază consimţământul părţilor, este un depozit convenţional, raporturile dintre părţi fiind guvernate - în măsura în care legea nu prevede altfel - de regulile depozitului obişnuit (art. 2126 NCC).

4. în doctrina franceză s-a reţinut că în cazul depozitului necesar, deponentul nu a efectuat liber depozitul său; caracterul contractual se şterge. Fără îndoială, el trebuie să fie acceptat de către depozitar, dar deponentul suferă o constrângere, frică pe care i-o cauzează un pericol neprevăzut şi care l-a incitat să fugă depunându-şi în grabă bunurile (art. 1949 C. civ. fr.): există o necesitate neprevăzută. Ceea ce nu este, în sensul viciilor de consimţământ, o violenţă, deoarece constrângerea nu provine de la o persoană, ci de la un eveniment; coacta voluntas sed tamen voluntas: oricât de constrânsă ar fi, o voinţă rămâne o voinţă.

5. Pentru că avem de a face cu forţa majoră, deponentul nu şi-a putut preconstitui o probă scrisă; în consecinţă, el poate să-şi dovedească depozitul în mod liber, oricare ar fi valoarea acestuia (art. 1950 C. civ. fr.). Numai în această privinţă depozitul necesar are un regim derogatoriu (P. Malaurie, L. Aynes, P. Gautier, op. cit., p. 488).

6. în măsura în care starea de necesitate în care se află deponentul se încadrează la violenţă - viciu de consimţământ - ea poate determina şi nulitatea contractului. în cazul depozitului necesar însă, deponentul (indiferent că este minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau persoană majoră) nu are interesul să invoce această nulitate decât, eventual, pentru a fi exonerat de plata remuneraţiei (lezionare) convenite (Fr. Deak, op. cit., p. 82).

7. De precizat că noţiunea de „forţă majoră" folosită în text a fost interpretată de doctrina şi practica judiciară extensiv, inclusiv cu privire la evenimente ce intră în alcătuirea cazului fortuit, aşadar suficient ca evenimentul să fi fost neprevăzut, nu neapărat de neînlăturat. Astfel, de pildă, depozitarea făcută în momentul arestării neprevăzute a fost calificată depozit necesar sau lăsarea unor bunuri în depozit sub ameninţarea expulzării în caz de ocupare a unui teritoriu în timp de război ori încredinţarea către asistenta medicală a bijuteriilor pe care pacienta le purta înainte de a efectua un examen radiologie (C. Toader, op. cit., p. 268).

8. Având în vedere caracterul necesar al contractului, depozitul se poate dovedi prin martori (art. 1621 şi 1198 pct. 2 C. civ. 1864) şi orice alt mijloc de probă admis de lege, indiferent de valoarea lucrurilor depozitate, căci, datorită întâmplării neprevăzute, depo

nentul nu avea posibilitatea preconstituirii unei probe scrise. Precizăm că nu numai dovada predării şi a contractului propriu-zis este liberă, dar şi dovada naturii şi valorii lucrurilor depozitate (Fr. Deak, op. cit., p. 83).

9. Datorită împrejurărilor şi imposibilităţii preconstituirii unui înscris, contractul poate fi probat şi prin alte mijloace de probă, cum ar fi proba cu martori sau prin prezumţii legale, chiar dacă valoarea bunurilor depăşeşte 2,5 bani. De menţionat că dispoziţiile de excepţie ale legii sunt aplicabile exclusiv probaţiunii contractului, nu şi asupra dovezii naturii şi valorii lucrului. Soluţia este uşor de justificat, din cauza împrejurărilor în care s-a încheiat contractul (C. Toader, op. cit., p. 268).

10. Comparând acest text de lege cu cel corespondent din Codul civil anterior, constatăm că noua reglementare nu mai exemplifică întâmplările neprevăzute care justifică încheierea unui depozit necesar şi că nu mai foloseşte noţiunea de forţă majoră. Arătând că încheierea unui depozit necesar este justificată numai de intervenţia unei „întâmplări neprevăzute", noul Cod civil face referire atât la forţa majoră, cât şi la cazul fortuit. Noua reglementare nu reuşeşte să elimine interpretările realizate de doctrină în lumina reglementării civile anterioare, întrucât noul Cod civil reglementează identic cu legislaţia anterioară proba depozitului necesar. în continuare, doctrina beneficiază de argumente pentru a susţine ambele opinii formulate până în acest moment. Astfel, poate fi susţinut atât punctul de vedere potrivit căruia pot fi dovedite prin orice mijloc de probă admis de lege toate aspectele pe care le comportă depozitul necesar (încheierea contractului, predarea bunului, natura şi valoarea bunurilor depozitate), cât şi punctul de vedere potrivit căruia numai dovada contractului poate fi realizată prin orice mijloc de probă, nu şi natura şi valoarea bunurilor depozitate (R. Postolache ş.a., op. cit., p. 37-38).

JURISPRUDENŢĂ

1. Primirea unei mărfi, descărcarea ei din vagon şi depozitarea ei în magaziile proprii de către o întreprindere care nu este titulara comenzii, poate atrage o răspundere de natură delictuală, în raport cu stabilirea culpei generatoare de daune; însă întreprinderea respectivă nu poate fi considerată ca depozitara unor lucruri, pe baza unui depozit necesar (Trib. reg. Bacdu, dec. nr. 1625/1955, în L.P. nr. 8/1956, p. 985).

2. Prin aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 1623 şi art. 1624 C. civ. 1864, unităţile spitaliceşti răspund faţă de cei care se tratează în cadrul lor, în cazul în care îmbrăcămintea acestora a constituit obiectul unui furt săvârşit nu numai de un angajat al spitalului, dar chiar de către unul dintre cei care s-au aflat internaţi în spital (Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 409/1968, în R.R.D. nr. 1/1969, p. 153).