Art. 2247 Noul cod civil Constituirea pe durata vieţii unei persoane afectate de o boală letală Contractul de rentă viageră

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 1645. Contractul de rendită pe viaţă, în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit în interval de 20 zile de la data contractului, este nul".

1. Cele două texte sunt o aplicaţie particulară a teoriei cauzei, ele fiind aplicabile contractelor de rentă viageră care constituie regula, adică celor cu titlu oneros, în care, în schimbul bunului sau capitalului primit, debirentierul se obligă să plătească renta periodică, întinderea obligaţiei sale depinzând de un element aleatoriu, anume durata vieţii credirentierului (sau a terţului).

Citește mai mult

Ca atare, este evident că, dacă acest element aleatoriu lipseşte (fie pentru că persoana pe durata vieţii căreia s-a constituit renta era decedată în ziua încheierii contractului, fie pentru că suferea de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată), obligaţia debirentierului este lipsită de cauză şi sancţiunea nulităţii absolute este explicabilă. Cu privire la cea de-a doua ipoteză, s-a considerat că nu prezintă nicio importanţă că părţile au cunoscut sau nu boala, fiind vorba de o prezumţie absolută a lipsei de cauză (C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 325).

2. Ceea ce viciază contractul este faptul că vânzătorul era, în momentul contractului, atins de o boală care l-a făcut să moară în mai puţin de douăzeci de zile după aceea: nu exista hazard. Fără îndoială, există un calcul destul de suspect al cumpărătorului care nutreşte speranţa şi calculează proximitatea morţii. Regula exista deja în vechiul drept, dar judecătorul era cel care, caz cu caz, în funcţie de durata, gravitatea şi caracterul aparent al bolii, aprecia caracterul aleatoriu al vânzării. Pentru a pune capăt puterii judecătorului, sursă de incertitudine, Codul civil a stabilit termenul de douăzeci de zile (mărit prin noua reglementare la treizeci de zile, n.a.) (Ph. Malaurie, L. Aynes, P-Y Gautier, op. cit., p. 543).

3. Explicaţia este logică şi simplă: contractul de rentă viageră este un contract aleatoriu pentru că la încheierea lui părţile nu cunosc întinderea exactă a prestaţiilor la care se obligă; ele nu au, deci, imaginea exactă a şanselor lor de pierdere ori de câştig. în speţă însă, moartea persoanei bolnave este sigură şi sigur că se va produce imediat, astfel că dispare caracterul aleatoriu al contractului, caracter care este de esenţa lui (I. Dogaru, op. cit., p. 787).

4. într-un alt punct de vedere, fundamentarea nulităţii absolute se sprijină pe imposibilitatea obiectivă de executare. Această fundamentare diferită se referă însă doar la situaţia constituirii rentei pe durata unei persoane deja decedate. S-a susţinut că, întrucât persona pe capul căreia s-a constituit renta era deja decedată la momentul încheierii contractului, părţile sunt în imposibilitatea executării obligaţiilor ce şi le-au asumat. Această concluzie rezidă şi din faptul că dispoziţiile respective sunt aplicabile şi în cazul rentelor constituite cu titlu de liberalitate, ipoteză în care, de altfel, nu ar putea fi vorba de caracter aleatoriu şi, deci, nici de lipsă de cauză (D. Chiricâ, op. cit., p. 119-120).

5. Textul citat constituie un text de excepţie, acesta va fi supus unei interpretări restrictive, în virtutea principiului exceptio est strictissimae interpretationis. Prin urmare, pentru ca acest text de lege să fie incident, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: în momentul încheierii contractului persoana pe durata căreia s-a stabilit renta să sufere de o boală. Nu prezintă relevanţă natura sau cauza bolii, nici momentul manifestării acesteia sau şansele de însănătoşire; boala de care acesta suferea în momentul contractării să constituie cauza morţii sale. Dacă motivul decesului persoanei nu îl constituie boala sau dacă moartea acesteia este cauzată de o boală, însă aceasta a apărut după momentul încheierii contractului de rentă viageră, atunci articolul nu este aplicabil; moartea persoanei să survină într-un interval de treizeci de zile de la data încheierii contractului. Dacă renta reprezintă un contract solemn, intervalul se calculează de la data când acordul de voinţă al părţilor a îmbrăcat forma prescrisă de legiuitor (I. Dogaru, op. cit., p. 784; C. Macovei, op. cit., p. 303).

6. Daca renta s-a constituit în favoarea mai multor persoane, din care una singură moare în intervalul de douăzeci de zile de la încheierea contractului (treizeci în noua reglementare, n.n. - D.G.), se consideră că nu există motive pentru constatarea nulităţii contractului, datorită caracterului reversibil al rentei. Supravieţuirea celorlalţi credirentieri menţine cauza juridică a convenţiei (Cass. fr., dec. din 7 ianuarie 1971, în JCP, 1971, I, nr. 16691; Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 453, nr. 974; Fr. Deak, op. cit., p. 575).

7. Dacă moartea persoanei a intervenit după intervalul menţionat, instanţa mai poate constata nulitatea contractului pentru lipsa cauzei numai dacă moştenitorii dovedesc că debirentierul a avut cunoştinţă de moartea lui iminentă (Fr. Deak, op. cit., p. 576).

8. Judecătorii (jurisprudenţă franceză, n.a.) se arată prudenţi în aprecierea lipsei hazardului; până acum ei nu au anulat niciun contract de rentă viageră pentru acest motiv decât atunci când decesul a survenit în termenul legal sau în caz de fraudă caracterizată. Spre exemplu, debirentierul era medicul credirentierului. Simplul fapt că acesta din urmă avea o vârstă avansată (79 de ani) nu este suficient, de unul singur, să şteargă caracterul aleatoriu al vânzării (Ph. Malaurie, L. Aynes, P-Y Gautier, op. cit., p. 544).

9. Moartea credirentierului provocată de debirentier duce la stingerea rentei viagere. Moştenitorii credirentierului pot însă solicita rezoluţiunea contractului cu daune interese, dacă renta a fost constituită cu titlu oneros, fără ca efectele civile ale rezoluţiunii să fie modificate (D. Alexandresco, op. cit., p. 277). în literatura de specialitate s-a susţinut şi punctul de vedere potrivit cu care, în această ipoteză, debirentierul rentei va trebui să continue plata rentei în favoarea moştenitorilor credirentierului pe durata de viaţă probabilă a credirentierului, stabilită după indicii statistici din materia asigurărilor (G. Baudry-Lacontinerie, A. Wahl, op. cit., p. 325; F. iaurent, op. cit., p. 305).