Art. 2248 Noul cod civil Plata ratelor de rentă Contractul de rentă viageră

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 1649. (1) Rendită pe viaţă se dobândeşte de proprietarul ei în proporţia zilelor ce a trăit. (2) Dacă însă s-a stipulat ca termenii ei să se plătească anticipat, atunci se consideră de câştigat fiecare termen din ziua în care a venit plata lui (C. civ. 525,1023)".

1. Cel ce se obligă prin contractul de rentă viageră să plătească datoriile este debirentierul. El trebuie să le plătească la termenele stabilite prin contract. Datoriile încep să curgă din momentul transmiterii fondului rentei. Ele se pot plăti în bunuri sau în bani (I. Dogaru, op. cit.,

Citește mai mult

p. 788).

2. Cuantumul rentei este stabilit în mod liber de către părţi. Acest principiu este prevăzut în mod expres de către codul civil francez, însă nu a fost reluat de către legiuitorul român, fiind considerat inutil. Pentru păstrarea unui raport echilibrat între prestaţiile părţilor, acestea stabilesc, de regulă, valoarea anuităţilor prin raportare la veniturile pe care bunul înstrăinat le-ar putea produce sau la dobânda pe care capitalul transmis de credirentier ar produce-o. Fiind vorba de o sumă de bani, supusă eroziunii monetare, ar fi recomandabil ca părţile să prevadă o clauză de indexare (C. Toader, op. cit., p. 327).

3. Aplicarea clauzei de indexare poate întâmpina o serie de dificultăţi, judecătorul trebuind a o interpreta în sensul convenit de părţi. Astfel, se poate întâmpla ca părţile să fi dorit a indexa renta în funcţie de costul vieţii, însă baza de calcul reţinută să nu reflecte acest lucru, situaţie în care clauza de indexare rămâne validă cu corijarea elementului de referinţă în raport cu cel voit de părţi, eroarea manifestă a părţilor nefiind de natură a putea conduce la nulitatea convenţiei ori să aibă drept efect împiedicarea executării convenţiei (M.M. Pivniceru, op. cit., p. 225).

4. Tot astfel, clauza de indexare ar putea fi lipsită de utilitate practică, dacă indicele de referinţă a dispărut ori indicele ales de părţi a fost înlocuit cu alţi indici, judecătorul interpretând voinţa părţilor trebuind a determina indicele cel mai apropiat voinţei părţilor, în prima ipoteză, ori care dintre indici vor fi luaţi în calcul, în ipoteza secundă (Y. D.-Lobbe, op. cit., p. 9).

5. în Franţa, pe lângă libertatea părţilor de a stabili o clauză de indexare, legiuitorul intervine periodic pentru revizuirea ratelor de rentă, cu scopul de a restabili echilibrul între situaţia credirentierului, ale cărui resurse s-au putut diminua în lipsa indexării, şi situaţia debirentierului, care a dobândit un imobil a cărui valoare a crescut sau o sumă de bani pe care a putut-o fructifica-o (G. Vermelle, Droit civil. Les contrats speciaux, Paris, 2000, p. 81; pentru criticile acestei legi a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynes, P-Y. Gautier, op. cit., p. 546).

6. Renta viageră este un contract succesiv pentru că arieratele sunt plătite periodic pe o anumită durată de timp. Atunci când ea este în bani - situaţia cea mai frecventă - ea suferă efectul deprecierii monetare care, rapid, ajunge la dezechilibrarea contractului şi la faptul de a nu-i mai asigura credirentierului veniturile reale pe care le sconta. în consecinţă, părţile şi-au luat obiceiul de a indexa renta (Ph. Malaurie, L Aynes, P-Y. Gautier, op. cit., p. 546).

7. în acelaşi scop, pentru a evita suportarea riscurilor devalorizării monedei stabilite pentru plata rentei doar de către credirentier, legiuitorul a introdus regula indexării ratei de rentă în funcţie de indicele de inflaţie, un criteriu obiectiv care evită şi riscurile unor interpretări diferite. Desigur, părţile au deplina libertate de a insera în contract clauze de indexare raportate la alte criterii.

8. Noua reglementare stabileşte şi regula plăţii anticipate a rentei, trimestrial; bineînţeles, aceasta urmează a se aplica doar în lipsa unei convenţii contrare a părţilor.

9. în acest din urmă caz, în acord cu convenţia părţilor, sumele datorate cu titlu de rentă se vor dobândi de credirentier proporţional cu zilele pe care le-a trăit. Sistemul de calcul aplicabil termenului statornicit pe zile este cel al termenului exclusiv. Aceasta înseamnă că nu se ia în calcul ziua încheierii contractului constitutiv de rentă viageră, dies a quo, deoarece ziua era deja începută la momentul naşterii obligaţiei de plată a rentei, şi nici ziua morţii credirentierului, dies ad quem, deoarece, potrivit aceluiaşi raţionament, ziua nu era complet sfârşită (F. Laurent, op. cit., p. 332; M.M. Pivniceru, op. cit., p. 189).

10. Alin. (2) al textului reglementează situaţia decesului credirentierului anterior expirării perioadei pentru care renta s-a plătit în avans; în acest caz ea rămâne câştigată credirentierului şi debirentierul nu va putea cere moştenitorilor acestuia restituirea parţială a ratei plătite.

11. Noua formulare reia regula din vechiul art. 1649 C. civ.; dacă s-a stipulat în contract ca ratele de rentă să fie plătite anticipat, atunci credirentierul plăteşte fiecare rată de rentă din ziua scadenţei, chiar dacă el ar muri mai înainte de expirarea perioadei pentru care s-a plătit renta (Fr. Deak, op. cit., p. 576; D. Chiricâ, op. cit., p. 121).

JURISPRUDENŢĂ

Ratele de rentă scadente şi neachitate până la decesul credirentierului pot fi urmărite de moştenitorii lui în cadrul termenului de prescripţie (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 710/1978, Culegere de decizii, p. 71-72).