Art. 2281 Noul cod civil Fideiusiunea obligatorie Dispoziţii generale Fideiusiunea

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 1675. De câte ori o persoană este obligată de lege sau de judecător a da o garanţie, garantul ce se oferă trebuie să aibă condiţiile prescrise de art. 1659 şi 1660 (C. civ. 541, 566, 718,1364, 1806

Legislaţie conexă: art. 392-396 CPC.

1. Fideiusiunea poate fi de trei feluri: a) convenţională, atunci când necesitatea aducerii unui garant reprezintă un acord al părţilor (debitorul şi creditorul), mai exact, intervine atunci când părţile convin asupra necesităţii aducerii unui garant (o persoană poate să se angajeze ca fideiusor chiar fără ştirea

Citește mai mult

debitorului principal); b) legală, atunci când debitorul este obligat să aducă un fideiusor pentru garantarea propriilor obligaţii, printr-o dispoziţie a legii. Fideiusiunea legală este aceea care este prevăzută de lege (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 318)-, c) judecătorească, atunci când, într-un litigiu pendinte, chiar instanţa judecătorească (în cazurile prevăzute de lege) ar dispune aducerea unui fideiusor, care să garanteze executarea obligaţiei uneia dintre părţile în litigiu. Deci, fideiusiunea este convenţională, legală şi judiciară (D. Alexandresco, op. cit., p. 116). Fideiusiunea judiciară este aceea care este ordonată de tribunale şi este sancţionată prin o hotărîre" (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 318).

2. în toate aceste trei cazuri fideiusiunea este un contract, deoarece legea sau instanţa impune numai aducerea unui fideiusor, însă fideiusiunea nu ia naştere decât prin convenţia dintre creditor şi fideiusor.

3. în materie de fideiusiune judecătorească putem reţine dispoziţiile art. 279 CPC, care stipulează că, la încuviinţarea unei execuţii vremelnice a unei hotărâri cu privire la bunuri, instanţa poate cere celui care a solicitat executarea la darea unei cauţiuni; în această teză, credem că se încadrează şi posibilitatea aducerii unui fideiusor, care să garanteze, alături de cel care solicită executarea, acoperirea eventualelor pagube ce ar putea rezulta din executarea încuviinţată). Tot astfel, dispoziţiile art. 392 CPC, în materie de cauţiuni, stabilesc posibilitatea instanţei de judecată de a pronunţa o hotărâre prin care obligă „o parte să dea o cauţiune sau un garant, arătând şi termenul când să se aducă acea cauţiune sau să se înfăţişeze acel garant', iar art. 393 CPC dispune că acel garant se va înfăţişa înaintea instanţei, în şedinţă publică, cu citarea părţilor „sau în lipsa lor, dacă au fost chemate formal", iar instanţa va accepta obligaţia de garanţie a acestuia numai dacă fideiusorul este solvabil notoriu ori dacă solvabilitatea sa poate fi dovedită cu înscrisuri. „Astfel, tribunalele vor ordona fideiusiunea judiciară, de exemplu, când admiţând execuţia provizorie a unei hotărîri, ordonă părţii care a câştigat să dea o cauţiune" (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 318).

4. în cazurile în care vorbim de fideiusiune legală sau de fideiusiune judecătorească, deşi legea sau, după caz, instanţa judecătorească impun aducerea unui fideiusor, aceasta nu contravine naturii juridice de contract a fideiusiunii, întrucât aceasta ia naştere numai prin convenţia care se încheie între fideiusor şi creditor, prin care primul îşi asumă faţă de cel de-al doilea obligaţia de garanţie (a se vedea şi C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 542 şi urm.). în ipoteza avută în vedere de art. 392-396 CPC, acordul de voinţă al fideiusorului (garantului) se manifestă expres în faţa instanţei de judecată, care va lua act de această declaraţie şi se va trece în procesul-verbal al şedinţei (art. 396 CPC), moment din care fideiusorul „va fi supus la toate consecinţele ce aduce garanţia sa".

5. în caz de contestaţie între părţi, dacă o fideiusiune convenţională sau legală este constatată printr-o hotărâre judecătorească, acest fapt nu înseamnă că îşi schimbă caracterul, astfel că nu devine o fideiusiune judiciară (în acest sens, o se vedea C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 318).

6. Niciodată nu se poate vorbi despre solidaritate în materie de fideiusori legali şi judiciari, deoarece aceştia, prin ipoteză, nu sunt niciodată solidari (a se vedea şi C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 318, D. Alexandresco, op. cit., tom. X, p. 168).

7. JURISPRUDENŢĂ. Potrivit art. 1652 C. civ. 1864, „cel ce garantează o obligaţie se leagă către creditor de a o îndeplini el însuşi, în măsura în care debitorul nu o execută". Menţionarea în contractul de închiriere încheiat între cele două societăţi a unei clauze prin care administratorul societăţii locatare garantează „buna desfăşurare a raporturilor contractuale" constituie expresia unei fideiusiuni convenţionale. Garantarea de către pârât a executării obligaţiilor societăţii al cărei administrator este se referă la buna desfăşurare a raporturilor contractuale. (...) Executarea contractului de închiriere şi plata sumei stabilite cu titlu de chirie au fost garantate explicit de către administratorul societăţii pârâte - locatara spaţiului - astfel că, în speţă, operează instituţia juridică a cauţiunii. Definită ca fiind convenţia prin care o persoană, denumită fideiusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute ea însăşi obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa, fideiusiunea are, în cauză, o natură convenţională. Conform art. 1652 C. civ. (din 1864 -n.n.), cel ce garantează o obligaţie se leagă - convenţional - faţă de creditor de a o îndeplini el însuşi, în măsura în care debitorul nu o execută (...) (Trib. Constanţa, sent. civ. nr. 2651COM/2001, irevocabilă prin dec. civ. nr. 171/2002 a Curţii de Apel Constanţa, portal.just.ro).