Art. 2496 Noul cod civil Excepţii Dreptul de retenţie

Legislaţie conexă:
► art. 554, art. 566 alin. (7), art. 2329 NCC;
► art. 136 din Constituţie;
► art. 406-409 CPC;
► Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448/1998);
► Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată (M. Of. nr. 1/1998);
► Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M. Of. nr. 123/2007).

1. Textul art. 2496 alin. (1) NCC reglementează cazurile în care dreptul de retenţie „nu poate fi exercitat"; formularea nu ni se pare cea mai potrivită, întrucât sugerează un drept care există, dar ale cărui condiţii de exercitare sunt

Citește mai mult

îngrădite; or, în realitate, în cazurile enumerate în textul de lege, nu sunt îndeplinite condiţiile de existenţă, de recunoaştere a dreptului de retenţie. Un punct de vedere contrar ne-ar duce la ideea că o faptă ilicită ar putea duce la dobândirea unui drept. Referirea la „exercitarea" dreptului de retenţie nu este accidentală, întrucât aceasta se regăseşte şi în celelalte texte de lege. Acest mod de abordare a dreptului de retenţie poate fi descoperit şi în doctrina anterioară noului Cod civil, care distingea între „exerciţiul dreptului de retenţie" şi „exercitarea însăşi a retenţiei" (I. Deleanu, op. cit., p. 198-199)

2. Cel a cărui deţinere provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală nu poate invoca un drept de retenţie. Noul Cod civil conţine şi aplicaţii ale acestei reguli. Astfel, posesorul nu poate invoca împotriva proprietarului dreptul de retenţie când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă [art. 566 alin. (7)].

3. Nu poate fi invocat dreptul de retenţie în cazul bunurilor nesusceptibile de urmărire silită. Intră în această categorie: a) bunurile proprietate publică (Legea nr. 213/1998, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 18/1991; a se vedea şi supra, trimiterile şi comentariile de la art. 554 NCC); b) bunurile declarate expres de Codul de procedură civilă (art. 406-409) sau de alte acte normative ca fiind insesizabile; toate bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile sunt insesizabile [art. 2329 alin. (2) NCC); c) bunurile declarate de către părţile contractante ca fiind insesizabile [art. 2329 alin. (1) raportat la art. 626 şi urm. NCC]; pentru opozabilitatea faţă de terţi, clauza de insesizabilitate trebuie înscrisă în registrele de publicitate mobiliară sau imobiliară [art. 2329 alin. (3) NCC].

4. în principiu, textul art. 2496 NCC instituie regula că posesorul de rea-credinţă nu poate exercita dreptul de retenţie. Exercitarea lui este permisă doar în mod excepţional, în cazurile anume prevăzute de lege. „Exerciţiul dreptului de retenţie nu poate aparţine decât retentorului de bună-credinţă la momentul constituirii creanţei sale şi exercitarea însăşi a retenţiei trebuie să se facă cu bună-credinţă" (I. Deleanu, op. cit., p. 198-199). „întrucât naşterea dreptului de retenţie are loc într-o manieră obiectivă, prin simplul fapt că un drept de creanţă se naşte în legătură cu lucrul, poziţia subiectivă a retentorului fiind indiferentă acestui proces, soluţia art. 2496 alin. (2) NCC, prin care se instituie regula conform căreia recunoaşterea retenţiei trebuie refuzată posesorului de rea-credinţă, trebuie privită ca un regres în evoluţia instituţiei dreptului de retenţie" (S.l. Vidu, op. cit., p. 48). Dintre cazurile „anume prevăzute de lege", amintim pe cel al posesorului imobilului revendicat, căruia i se recunoaşte dreptul de retenţie asupra produselor bunului până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora [art. 566 alin. (6) NCC).

5. Cazurile reglementate de art. 2496 NCC sunt cazuri generale de „neexercitare" a dreptului de retenţie. Acestea se completează cu numeroase norme speciale care instituie noi limitări sau condiţii de exercitare a dreptului de retenţie. Astfel: a) posesorul bunului revendicat nu poate exercita în niciun caz dreptul de retenţie asupra bunului frugifer sau când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor [art. 566 alin. (7) NCC); b) locatarul nu poate invoca un drept de retenţie asupra bunului pentru cheltuielile făcute cu lucrările efectuate asupra bunului fără acordul locatorului [art. 1823 alin. (3) NCC]; c) în lipsă de stipulaţie contrară, consignatarul nu are un drept de retenţie asupra bunurilor primite în consignaţie şi a sumelor cuvenite consignantului, pentru creanţele sale asupra acestuia [art. 2062 alin. (1) NCC]; d) hotelierul nu are drept de retenţie asupra documentelor şi efectelor personale ale clientului fără valoare comercială (art. 2135 NCC); e) în niciun caz comodatarul nu poate invoca dreptul de retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina comodantului (art. 2153 NCC).