Art. 2499 Noul cod civil Stingerea dreptului de retenţie Dreptul de retenţie

1. Deşi din formularea titlului art. 2499 NCC - „stingerea dreptului de retenţie" - ne-am aştepta ca articolul să enumere toate cazurile de stingere a acestui drept, textul se referă în realitate la un caz special de stingere a dreptului de retenţie, şi anume acela în care cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie suficientă.

2. întrucât textul alin. (1) se referă la modul generic la „cel interesat", nu doar la debitorul obligaţiei care este garantată prin dreptul de retenţie, înseamnă că această posibilitate de a consemna suma sau de a da o garanţie suficientă

Citește mai mult

este recunoscută şi terţelor persoane care ar dobândi drepturi cu privire la bun.

3. Deşi nu se prevede, fiind un drept real accesoriu, considerăm că dreptul de retenţie se stinge şi prin stingerea creanţei a cărei executare o garantează sau prin pieirea bunului asupra căruia poartă; în acest din urmă caz, indemnizaţia de asigurare sau suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata creanţei retentorului (şi a altor creditori), acesta având o creanţă privilegiată (art. 2330 raportat la art. 2339 alin. (1) lit. b) NCCJ.

4. Dreptul de retenţie supravieţuieşte deposedării involuntare; prin deposedare involuntară vom înţelege o deposedare a retentorului din motive independente de voinţa acestuia, în cazul deposedării involuntare, retentorul va avea la dispoziţie o acţiune reală întemeiată pe dreptul de retenţie; per a contrario, dreptul de superficie se stinge în cazul în care retentorul se desesizează voluntar de bun. Prin predarea voluntară a bunului, creditorul îşi exprimă în mod neechivoc opţiunea de a renunţa la situaţia juridică favorabilă pe care i-o asigura deţinerea lucrului, manifestare de voinţă care are drept consecinţă stingerea retenţiei; desesizarea voluntară reprezintă o formă de exteriorizare tacită a renunţării la dreptul de retenţie (S.l. Vidu, op. cit., p. 119). în sensul încetării dreptului de retenţie prin predarea voluntară a bunului, a se vedea şi C. Stâtescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 430; I. Adam, op. cit., p. 643.

5. în ceea ce priveşte prescripţia, aceasta nu împiedică exercitarea dreptului de retenţie, dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune dreptul de retenţie (art. 2505 NCC).