Art. 2500 Noul cod civil Obiectul prescripţiei extinctive Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Dispoziţii generale
Art. 2500
Obiectul prescripţiei extinctive
(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.
| ← Art. 2499 Noul cod civil Stingerea dreptului de retenţie... | Art. 2501 Noul cod civil Prescriptibilitatea dreptului la... → |
|---|
(art. 2500 NCC). De aici, rezultă următoarele consecinţe:
- deşi se stinge dreptul la acţiune în sens material, supravieţuiesc dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă [idee care reiese din interpretarea art. 2506 alin. (3) NCC: „cel care a executat de bunăvoie obligaţia sa după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit]]
-
Citește mai mult
imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual, respectiv posibilitatea pentru titularul dreptului la acţiune de a sesiza organul jurisdicţional pentru a se verifica modul de curgere a prescripţiei, dacă nu există cauze de întrerupere sau de suspendare a acesteia.Conform unei clarificări logice, dar oarecum necesare pentru acurateţea logicii juridice, făcute în doctrină, „dreptul la acţiune nu mai poate fi exercitat de titular după împlinirea termenului de prescripţie doar sub aspect material, întrucât dreptul la acţiune sub aspect procesual poate fi exercitat oricând, în temeiul liberului acces la justiţie. Aceasta însemnă că titularul dreptului subiectiv are posibilitatea de a se adresa instanţei (dreptul la acţiune în sens procesual), însă cererea sa va fi respinsă, fără a se cerceta pe fond, întrucât dreptul la acţiune în sens material este prescris”.
- stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal duce şi la stingerea dreptului la acţiune privind dreptul subiectiv accesoriu (art. 2503 NCC), afară de cazul când prin lege s-ar dispune altfel; sunt corecte şi corolarele: imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal atrage imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu; prescrierea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv accesoriu nu atrage şi prescrierea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal.
De la acest principiu a fost reglementată o excepţie, în sensul că prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară (creditorul ipotecar sau gajist nu va putea urmări în această situaţie decât bunurile garantate şi doar în vederea acoperirii creanţei principale, nu şi a accesoriilor). Astfel, conform prevederilor art. 2504 NCC, „prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. în acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri; dispoziţiile alin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat
- în cazul prestaţiilor succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie diferită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate, cu excepţia cazului în care prestaţiile succesive alcătuiesc un tot unitar (art. 2503 NCC).
Reglementarea anterioară: Decretul nr. 167/1958: „Art. 1. (1) Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege".
1. Prescripţia extinctivă este un mijloc de stingere a dreptului material la acţiune, prin neexercitarea acelui drept într-un anumit răstimp (T. lonoşcu, E.A. Barasch ş.a., Tratat de drept civil, voi. I, Ed. Academiei, 1967, p.
Citește mai mult
433). Prescripţia liberatorie nu conferă aceluia care poate s'o invoace, decât o excepţie spre a opri acţiunea îndreptată contra lui (D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom. XI, Atelierele Grafice Socec&Co Societate anonimă, 1915, p. 43-44). Prescripţiunea liberatorie este o fine de neprimire pe care un debitor o poate opune contra acţiunii creditorului care a neglijat s-o exercite pe un timp determinat de lege (C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. IX, Ed. Librăriei „Universala" Alcalay&Co, Bucureşti, 1925, p. 1837).2. Sub aspect terminologic, este de reţinut că expresia „prescripţia extinctivă" este folosită în două accepţiuni: 1) într-un prim sens, se desemnează instituţia de drept civil având această denumire, adică totalitatea normelor de drept civil care reglementează stingerea dreptului la acţiune în domeniul raporturilor civile; 2) în al doilea sens, se desemnează esenţa prescripţiei extinctive - stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie - adică dreptul de a cere de la debitor, prin intermediul instanţei, exercitarea obligaţiilor care îi revin (Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 11-a, Ed. Universul Juridic, 2007, p. 236).
3. Dreptul la acţiune este susceptibil de două accepţiuni: a) dreptul la acţiune în sens material, prin care se înţelege posibilitatea reclamantului de a cere pârâtului, prin intermediul instanţei, executarea unei obligaţii sau recunoaşterea unui drept contestat (dreptul la satisfacerea sau admiterea acţiunii; dreptul la condamnarea pârâtului); b) dreptul la acţiune în sens procesual, care înseamnă posibilitatea reclamantului de a sesiza, de a se adresa instanţei (dreptul la intentarea acţiunii).
4. în planul prescripţiei extinctive, „stingerea dreptului material la acţiune nu atrage şi stingerea dreptului procesual la acţiune, titularul dreptului subiectiv civil putând sesiza instanţa şi după împlinirea termenului de prescripţie, ceea ce echivalează cu imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual" (M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, 2010, p. 176).
5. Pierderea posibilităţii de valorificare a dreptului este determinată de inacţiunea titularului, de pasivitatea lui îndelungată, dincolo de limita de timp stabilită de lege. Curgerea timpului, având importante efecte juridice în domeniul apărării drepturilor civile, se înfăţişează ca un element esenţial al noţiunii prescripţiei extinctive, chiar în definiţia legii.
6. Esenţa prescripţiei extinctive constă în limitarea, în timp, a posibilităţii de apărare a drepturilor subiective pe calea constrângerii de stat (J. Mateiaş, P. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 21-22).
7. Prescripţia extinctivă sancţionează pasivitatea titularului unui drept, adică tocmai neexercitarea dreptului înăuntrul termenului legal. Termenele de prescripţie se înfăţişează astfel ca limite ale exerciţiului normal al dreptului la acţiune (/. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, Ed. Hamangiu, 2008, p. 264).
8. Dreptul la acţiune, în sens procesual, nu se poate stinge prin prescripţie, deoarece face parte din dreptul de petiţionare consacrat şi garantat prin art. 51 din Constituţia României; oricine este îndreptăţit să se adreseze oricând instanţelor de judecată, cu orice cerere; deci, dreptul la acţiune în sens procesual este imprescriptibil.
9. Dreptul la acţiune, în sens material, este însă prescriptibil în termenul stabilit de lege. Definiţia prescripţiei extinctive trebuie reformulată astfel: ea reprezintă stingerea dreptului la acţiune în sens material, neexercitat în termenul prevăzut de lege. întrucât noţiunea de drept la acţiune a făcut obiectul unor controverse în literatura de specialitate, noul Cod civil a soluţionat această controversă, definind prescripţia extinctivă ca stingerea dreptului material la acţiune, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege (C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 287-288).
10. Punctul de plecare în înţelegerea noţiunii prescripţiei extinctive îl constituie dreptul subiectiv. într-adevăr, cât timp drepturile subiective sunt exercitate de către titularii lor conform legii şi voinţei acelor care le-au dat naştere, nu putem discuta despre prescripţia extinctivă. Abia din momentul în care asemenea drepturi sunt încălcate (nesocotite, ştirbite, contestate) se naşte - în temeiul legii - posibilitatea pentru titularul dreptului încălcat de a cere protecţia organului jurisdicţional în restabilirea dreptului său nesocotit. Această posibilitate, recunoscută întotdeauna de lege - se bazează, pe de o parte, pe faptul că orice drept subiectiv cuprinde posibilitatea de a cere realizarea lui în caz de nevoie (este nesocotit, atins, contestat) prin intermediul organului jurisdicţional competent şi, pe de altă parte, pe faptul că nimeni nu-şi poate face singur dreptate, astfel încât este necesară, pentru restabilirea dreptului încălcat, apelarea la organul de jurisdicţie a cărui menire este tocmai rezolvarea litigiilor. Pentru asemenea situaţii, este necesar (date fiind raţiunile de ordin general) ca titularul dreptului încălcat să acţioneze pe autorul încălcării dreptului său într-un anumit interval de timp, socotit de lege necesar şi suficient pentru a se ajunge la restabilirea dreptului subiectiv căruia i s-a adus atingere (P. Truşcă, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Universul Juridic, 2010, p. 205).
11. Prescripţia, ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958, nu stinge dreptul subiectiv material, ci numai dreptul la acţiune corespunzător, astfel încât putem în continuare defini prescripţia extinctivă ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege ori de părţi, după caz (M. Nicolae, op. cit., p. 1148).
12. Ca efect al împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, obligaţia civilă care intră în conţinutul raportului juridic civil se transformă din obligaţie perfectă în obligaţie imperfectă, neputând fi adusă la îndeplinire prin intermediul forţei coercitive a statului, însă poate fi executată de bunăvoie (G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 282).
13. Deşi titularul dreptului subiectiv pierde, prin efectul prescripţiei extinctive, posibilitatea de a obţine, prin constrângere, executarea obligaţiei corelative, el are îndreptăţirea de a primi prestaţia efectuată voluntar de către debitor, după împlinirea termenului de prescripţie şi de a refuza restituirea ei, iar debitorul este considerat a fi efectuat plata valabilă a unei obligaţii care nu a încetat să existe (7! lonaşcu, E.A. Barasch ş.a., op. cit., p. 433).
14. în anumite cazuri problema prescripţiei extinctive se pune independent de încălcarea unui drept subiectiv (...). Avem în vedere, spre exemplu, cazul moştenitorului care trebuie să accepte succesiunea înăuntrul unui termen 6 luni de zile de la deschiderea succesiunii. De data aceasta, prescripţia extinctivă este mijlocul juridic de a-l determina pe moştenitor să ia o anumită atitudine faţă de succesiunea la care este chemat: fie să o accepte, fie să renunţe la ea (P. Truşcă, op. cit., p. 205). Notă. în prezent, termenul de opţiune succesorală este de 1 an, potrivit art. 1103 NCC.
15. JURISPRUDENŢĂ. Curtea reiterează că art. 6 § 1 din Convenţie garantează tuturor dreptul de a supune analizei unei instanţe orice cerere cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Acesta ia forma „dreptului la instanţă", iar unul dintre aspectele sale este dreptul de acces, adică dreptul de a iniţia proceduri în faţa instanţelor privind drepturi şi obligaţii de natură civilă. Cu toate acestea, „dreptul la instanţă" nu este absolut. Acesta este supus unor limitări ce decurg din marja de apreciere a statului, în special atunci când este vorba de condiţiile de admisibilitate a unui recurs, condiţii reglementate la nivelul legislaţiei unui stat. Totuşi, aceste limitări nu trebuie să restricţioneze sau să reducă accesul persoanei la instanţă astfel încât dreptul, în esenţa sa, să devină inefectiv. Curtea a recunoscut atât impunerea taxelor judiciare de timbru, cât şi instituirea regulilor prescripţiei ca limite acceptabile ale dreptului de acces la instanţă (C.E.D.O., Hotărârea în cauza SC Apron Dynamics - SRL Baia Mare c. României, M. Of. nr. 567/2011), instituţia prescripţiei, în general şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta, nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie. Mai mult, în jurisprudenţa sa referitoare la dreptul de acces la justiţie, C.E.D.O. a decis, în cauza Z şi alţii c. Regatului Unit al Marii Britanii (2001), că art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale poate fi invocat de orice persoană care consideră că a existat o ingerinţă ilegală în privinţa exerciţiului unuia dintre drepturile sale având caracter civil, adăugând că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut" şi că „acesta poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni". Invocarea în susţinerea excepţiei a prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie este nerelevantă, deoarece textul de lege criticat stabileşte un termen general de prescripţie, fără a cuprinde vreo referire cu caracter retroactiv, cu privire la situaţii intervenite anterior adoptării decretului (C.C., dec. nr. 267/2007, M. Of. nr. 308/2007).
16. JURISPRUDENŢĂ. Prescripţia prezintă incontestabile justificări, inclusiv din punctul de vedere al accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare, asigurând stabilitatea şi certitudinea necesare în raporturile juridice, precum şi mobilizarea titularilor de drepturi pentru realizarea lor în timp mai scurt, cu posibilităţi mai mari de probare a drepturilor subiective, precum şi cu consecinţe pozitive pentru asigurarea unei mai bune administrări a justiţiei. Pe de altă parte, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire în egală măsură (C.C., dec. nr. 747/2006, M. Of. nr. 1009/2006).