Art. 2558 Noul cod civil Calificarea Împlinirea prescripţiei
| Comentarii |
|
Împlinirea prescripţiei
Art. 2558
Calificarea
(1) Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea română.
(2) În caz de retrimitere, calificarea se face după legea străină care a retrimis la legea română.
(3) Natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină potrivit legii locului unde acestea se află sau, după caz, sunt situate.
(4) Dacă legea română nu cunoaşte o instituţie juridică străină sau o cunoaşte sub o altă denumire ori cu un alt conţinut, se poate lua în considerare calificarea juridică făcută de legea străină.
(5) Cu toate acestea, când părţile au determinat ele însele înţelesul noţiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor noţiuni se face după voinţa părţilor.
| ← Art. 2557 Noul cod civil Obiectul reglementării Împlinirea... | Art. 2559 Noul cod civil Retrimiterea Împlinirea prescripţiei → |
|---|
1. Calificarea unei operaţiuni drept livrare sau achiziţie intracomunitară nu poate depinde de respectarea unui termen precis în care ar trebui să înceapă sau să se încheie transportul bunului livrat sau achiziţionat. Cu toate acestea, pentru a putea efectua o astfel de calificare şi pentru a determina locul achiziţiei, trebuie stabilită o legătură temporală şi materială între livrarea bunului în cauză şi transportul acestuia, precum şi o continuitate în derularea operaţiunii (C.J.U.E., Hot. din 18.11.2010, X/Skotteverket, C-84/09, JO C13,15.1.2011).
2. Competenţa jurisdicţională
Citește mai mult
are în vedere stabilirea competenţei instanţelor române de a judeca litigiul cu element de extraneitate dedus judecăţii, în timp ce competenţa legislativă are în vedere aplicaţiile fondului litigiului. Regulamentul (CE) nr. 44/2001, art. 4, arată că, în ipoteza în care pârâtul este domiciliat într-un stat membru, competenţa jurisdicţională se stabileşte de normele interne ale statului reclamantului. în speţă, reclamanta având sediul în România, competenţa jurisdicţională se stabileşte potrivit legii române, pentru soluţionarea proceselor dintre o parte română şi o parte străină. Potrivit dreptului român, competenţa jurisdicţională poate fi determinată în modul obiectiv (pe baza criteriilor obiective stabilite de lege) sau subiectiv (pe baza convenţiei dintre părţi care au înţeles să supună litigiul competenţei unei anumite instanţe), în speţă, nu a existat o convenţie expresă a părţilor de alegere a jurisdicţiei engleze. Pe de altă parte, se poate pune în discuţie o eventuală voinţă implicită, indirectă a părţilor, de a opta pentru jurisdicţia engleză, prin utilizarea formei N. 91 a contractului de reasigurare. în orice caz, chiar şi într-o asemenea ipoteză, art. 154 din Legea nr. 105/1992 nu-şi poate găsi aplicabilitatea decât dacă se stabileşte voinţa fermă şi neechivocă a părţilor de a alege (chiar şi indirect), competenţa instanţei străine (engleze, în speţă). în cazul determinării competenţei instanţei române pe baza criteriilor obiective prevăzute de legea internă, devin aplicabile prevederile art. 148 din această lege privind competenţa facultativă a instanţelor din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 150 şi art. 151 (privind competenţa exclusivă) (C.A. Bucureşti, s. com., dec. nr. 403/2009, înJurindex).3. Instanţa română este competentă să soluţioneze litigiul cu elemente de extraneitate, deoarece reclamantul domiciliază în România, iar efectele accidentului de circulaţie continuă să-i afecteze starea sănătăţii; determinarea legii aplicabile aceluiaşi litigiu se realizează conform art. 3 din Legea nr. 105/1992, pe baza calificării stabilite de legea română cu privire la raportul juridic dedus judecăţii; în speţă, potrivit legii române, este vorba despre un raport în materia asigurării de răspundere civilă faţă de terţe persoane pentru vătămare corporală produsă printr-un accident de circulaţie; drept consecinţă, se aplică legea suedeză, care nu face retrimitere la legea română, ci prevede că este operantă pentru orice daune produse unui cetăţean aparţinând unei ţări din Spaţiul Economic European, pe o rută ce leagă două asemenea ţări; deoarece societatea suedeză de asigurare nu îşi desfăşoară activitatea în România şi nu are filiale pe teritoriul aceleiaşi ţări, în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995; stabilirea competenţei în favoarea instanţei române şi aplicarea legii suedeze nu sunt contrare Convenţiei de Carte Verde, care, potrivit art. 7, dă posibilitatea biroului de gestionare român să acţioneze în interesul biroului plătitor suedez, în conformitate cu legislaţia din propria ţară. Societatea suedeză nu contestă competenţa instanţelor judecătoreşti româneşti, nu îşi desfăşoară activitatea în România, statutul ei organic (inclusiv răspunderea faţă de terţi) este reglementat de legea suedeză; în consecinţă, s-a aplicat corect legea suedeză privind daunele produse în circulaţia auto, care nu retrimite la dreptul român (I.C.C.J., s. civ. şi propr. int., dec. nr. 7863/2006). Notă. Raţionamentul corespunde şi actualei reglementări, respectiv art. 2558 NCC şi art. 2562 NCC.
4. în ceea ce priveşte raportul dintre determinarea obiectivă, efectuată prin intermediul dispoziţiilor legale, şi determinarea subiectivă, efectuată de părţi, a competenţei jurisdicţionale, în măsura în care părţile au ales instanţa competentă în temeiul principiului autonomiei de voinţă al părţilor, prevalează clauza de alegere a instanţei competente de către părţi, în măsura în care nu este incidenţă competenţa exclusivă a instanţelor româneşti, iar părţile au nesocotit aceste norme prin alegerea competenţei unei alte jurisdicţii. Prin urmare, în cadrul calificării jurisdicţionale, instanţa va examina mai întâi dacă, în speţă, există o asemenea clauză de alegere a instanţei competente, iar, în lipsă, va determina competenţa pe baza criteriilor legale obiective (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 7863/2006).
► „Art. 3. Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea română";
► „Art. 50. Natura mobiliară sau imobiliară, cât şi conţinutul drepturilor reale asupra bunurilor se determină în conformitate cu legea locului unde se află sau sunt situate, prin derogare de la art. 3".
1. Calificarea, ca instituţie de drept internaţional privat, reprezintă operaţiunea de interpretare şi aplicare a normelor conflictuale
Citește mai mult
din dreptul internaţional, referitoare la norma aplicabilă unei instituţii de drept sau unui raport juridic cu element de extraneitate. Calificarea stabilită de legea română este calificarea dată de instanţele naţionale cu excepţia cazului în care legea română nu cunoaşte o instituţie juridică străină ori o cunoaşte sub o altă denumire sau sub un alt conţinut, când se poate lua în considerare calificarea dată de legea străină. Calificarea stabilită de legea română a existat şi în vechea reglementare, fiind prevăzută de art. 3 din Legea nr. 105/1992. în cadrul operaţiunii de calificare a normei aplicabile se constată legea aplicabilă, în baza naturii juridice a raportului juridic dedus judecăţii, şi în cazul unui conflict de legi din dreptul internaţional privat. Se mai pot realiza şi alte calificări ce pot privi aplicarea legilor interne în cazul incidenţei unui conflict între acestea, operaţiune care nu aparţine, însă, dreptului internaţional privat. Calificarea competenţei jurisdicţionalea instanţei competente, care priveşte stabilirea competenţei instanţelor române de a judeca litigiul cu element de extraneitate dedus judecăţii, este distinctă de calificarea competenţei legislative privind legea aplicabilă unui litigiu concret, care priveşte normele de drept material aplicabile instituţiei de drept sau raportului juridic dedus cauzei. Incidenţa calificării competenţei legislative intervine numai în măsura în care în cadrul calificării competenţei jurisdicţionale s-a reţinut competenţa în favoarea instanţei naţionale.
2. în privinţa raportului dintre competenţa jurisdicţională şi cea legislativă, primează calificarea competenţei jurisdicţionale şi subsecvent se impune stabilirea competenţei legislative (R.-B. Bobei, Calificarea şi conflictul de calificări în dreptul internaţional privat, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 85).
3. în vederea stabilirii competenţei legislative privind legea aplicabilă unui litigiu, soluţionarea unui conflict de legi cu element de extraneitate impune stabilirea naturii raportului juridic dedus judecăţii, stabilirea momentului în care s-a născut raportul juridic şi legea de drept material aplicabilă instituţiei de drept sau raportului juridic dedus judecăţii, sub care s-a născut şi, în consecinţă, a normei de care este guvernat, română sau străină, în baza temeiului de drept internaţional privat incident.
4. Recunoaşterea calităţii de lucrătornu ar trebui să depindă decalificarea dată raportului de muncă de către părţile în cauză şi nici de încheierea unui contract de muncă. Natura juridică sui generis a raportului de muncă, în lumina dreptului naţional, nu poate avea nicio consecinţă asupra calităţii de lucrător potrivit dreptului Uniunii. O calificare formală de lucrător independent, potrivit dreptului naţional, nu exclude posibilitatea ca persoana respectivă să fie calificată drept lucrător în sensul dreptului Uniunii, dacă independenţa sa nu este decât fictivă. împrejurarea că părţile nu au încheiat un contract de muncă, ci un contract de mandat, nu este de natură să determine calificarea raportului lor de muncă drept salarial sau independent, în lumina Directivei 92/85. Conform jurisprudenţei, această calificare depinde, în fiecare caz, de aprecierea de ansamblu a elementelor ce caracterizează raportul de muncă dintre părţi. De asemenea, este cert faptul că noţiunea de lucrător din dreptul Uniunii nu trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive. în plus, este admis că această noţiune nu este univocă şi că, dacă este cazul, poate varia în funcţie de domeniul de aplicare avut în vedere (Concluziile Av. Gen. Bot din 02.09.2010, Dita Danosa/LKB Lîzings SIA, C-232/09, Culegere 2010].