Art. 2562 Noul cod civil Conţinutul legii străine Împlinirea prescripţiei

JURISPRUDENŢĂ

1. în cadrul noţiunii de drept la un proces echitabil, durata de peste 7 ani a procedurii de partaj declanşată de reclamant şi existenţa unor perioade foarte lungi de inactivitate din partea statului, de exemplu 18 luni pentru a obţine o copie a Codului civil cehoslovac, a condus la încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie (C.E.D.O., Hot. din 20.01.2004, Lovasz c. Ungariei, în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere... 2004).

2. înscrisul depus la dosar de părţi, care au cetăţenia română şi domiciliulîn România, consemnează faptul că actul juridic s-a încheiat

Citește mai mult

în Austria, în faţa unui notar public; prezenţa acestui element de extraneitate obligă instanţa să rezolve două probleme majore de drept internaţional privat, problema conflictului de legi, prin a identifica şi cunoaşte care dintre cele două legi, română sau austriacă, guvernează raportul juridic dedus judecăţii, şi problema conflictului de jurisdicţii, prin a determina instanţa competentă să soluţioneze litigiul şi, după caz, procedura aplicabilă. Rezolvând conflictul de legi, instanţa a optat, cu ajutorul normelor conflictuale, pentru aplicarea legii austriece, însă instanţa era obligată să stabilească şi conţinutul legii străine prin atestări obţinute de la organele statului care a edictat-o, prin avizul unui expert sau într-un alt mod adecvat, având posibilitatea să oblige partea care a invocat legea străină, cum s-a întâmplat în speţă, să facă dovada conţinutului ei. Nu mai puţin, în cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine ori dacă s-ar fi constatat că aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internaţional privat sau a devenit competentă prin fraudă, instanţa era datoare să înlăture legea străină şi să aplice legea română (I.C.C.J., s. civ., dec. nr. 2935/2001, în SET nr. 1/2001).

3. Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Convenţia de la Haga, supralegalizarea are în vedere numai formalitatea prin care agenţii diplomatici sau consulari ai ţării pe teritoriul căreia actul urmează să fie prezentat atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului şi a ştampilei de pe acest act. Singura formalitate care ar putea fi totuşi cerută (nefiind o condiţie obligatorie) pentru a se atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei definite la art. 4, eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul. Procedura supralegalizării este înlocuită potrivit Convenţiei de la Haga de procedura simplificată a apostilării documentelor, apostila fiind ştampila de formă pătrată (cu latura de 9 cm) identică în toate statele membre ale Convenţiei de la Haga, care se aplică pe actele oficiale originale de către autorităţile competente ale statului în care actele sunt întocmite, urmând a fi prezentate pe teritoriul altui stat semnatar al Convenţiei. Apostilarea reprezintă forma simplificată a procedurii de supralegalizare, părţile semnatare ale Convenţiei de la Haga convenind să renunţe la certificarea provenită de la autorităţile statului pe teritoriul căruia actul produce efecte, între statele semnatare fiind suficientă certificarea emisă de către statul de origine. Sancţiunea nulităţii actului, aplicată ca urmare a faptului că nu conţine apostila, nu este prevăzută de Convenţia de la Haga, fiind aplicată în mod nelegal de către instanţă. Nulitatea absolută a procurii pentru lipsa apostilei nu poate fi reţinută ca o măsură întemeiată, având în vedere că prin îndeplinirea acestei formalităţi este atestată existenţa organului îndreptăţit să autentifice actul, autenticitatea sigiliului şi a ştampilei, procedura apostilării neavând niciun efect sub aspectul valabilităţii actului. Textul normativ citat nu poate fi interpretat nici în sensul că ar cuprinde o nulitate virtuală, având în vedere art. 3 din Convenţie, potrivit cărora formalitatea apostilării „ar putea fi cerută" nefiind prevăzută ca o condiţie obligatorie de valabilitate a actului, procedura apostilării fiind una facultativă, caracter care rezulta din modul de redactare al art. 3, iar aplicarea ei nu poate atrage sancţiunea nulităţii absolute [C.A. Bucureşti, dec. civ. nr. 177/2009).

4. Cât timp recurenta-reclamantă invocă faptul că ar fi fost încălcată chiar legea străină la momentul încheierii celei de-a doua căsătorii, aceasta avea obligaţia procesuală de a face dovada conţinutului legii străine; pârâta nu are obligaţia de a dovedi că legea străină aplicabilă la momentul încheierii celei de-a doua căsătorii a fost respectată, cât timp actul de stare civilă, opozabil erga omnes, se bucură de această prezumţie legală de valabilitate. Aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român ori dacă legea străină a devenit aplicabilă prin fraudarea legii române [Trib. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1064/R/2007).

Deşi se referă la instanţa judecătorească, apreciem că prevederile art. 2.562 NCC trebuie aplicate şi în activitatea notarială. Trebuie de asemenea menţionat că România este semnatară a Convenţiei europene de la Londra din 7 iunie 1968 în domeniul informaţiei asupra dreptului străin şi a protocolului adiţional la această convenţie, ratificate prin H.G. nr. 153/1991, publicată în M. Of. nr. 62 bis/26.03.1991.

În temeiul acestui articol, conţinutul legii străine se poate stabili nu numai prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o sau prin avizul unui expert, dar şi în orice

Citește mai mult

alt mod pe care notarul îl poate considera adecvat. Un exemplu în acest sens îl poate constitui consultarea obţinută prin intermediul Reţelei Notariale Europene.

Raportul cu prevederea anterioară: articol identic cu art. 7 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, cu completările ulterioare.