Art. 263 Noul cod civil Principiul interesului superior al copilului Dispoziţii speciale Încetarea persoanei juridice
| Comentarii |
|
Încetarea persoanei juridice
SECŢIUNEA a 3-a
Dispoziţii speciale
Art. 263
Principiul interesului superior al copilului
(1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.
(2) Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autorităţile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părţile să recurgă la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă.
(3) Procedurile referitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să garanteze că dorinţele şi interesele părinţilor referitoare la copii pot fi aduse la cunoştinţa autorităţilor şi că acestea ţin cont de ele în hotărârile pe care le iau.
(4) Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfăşoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de familie să nu fie afectate.
(5) În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii.
| ← Art. 262 Noul cod civil Relaţiile dintre părinţi şi copii... | Art. 264 Noul cod civil Ascultarea copilului Dispoziţii... → |
|---|
Citește mai mult
părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Principiul interesului superior al copilului prevalează în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.2. Interesul superior al copilului porneşte de la realizarea faptului că acesta este un individ care are nevoi şi drepturi distincte de cele ale părinţilor. Prin urmare, interesul său ar putea fi diferit de cel al părinţilor sau tutorilor săi. Astfel, este normal ca interesul copilului să prevaleze în faţa altor interese, atunci când se iau măsuri cu privire la copil.
3. Recomandarea 874 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precizează ca un prim principiu următoarele: „Copiii nu trebuie să mai fie consideraţi proprietatea părinţilor, ci trebuie să fie recunoscuţi ca indivizi având propriile drepturi şi nevoi".
4. Pentru a determina interesul superior al copilului, trebuie să se utilizeze criterii obiective, iar judecătorul trebuie să ţină seamă de ele, evitând să decidă doar pe baza sentimentelor sau a convingerilor personale. în acest scop, instanţa de tutelă poate dispune efectuarea unor investigaţii de către asistenţi sociali, psihologi sau alţi experţi din domeniul judiciar pentru a stabili condiţiile de viaţă ale copilului şi ale părinţilor săi (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Rolul judecătorilor şi al procurorilor în protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Ed. Trei, Bucureşti, 2006, p. 43).
5. Instanţa de tutelă determină interesul superior al copilului ţinând cont de următoarele criterii: a) nevoile fizice, emoţionale şi psihologice ale copilului, inclusiv nevoia copilului de stabilitate, având în vedere vârsta şi etapa de dezvoltare a minorului; b) identitatea culturală, lingvistică, religioasă şi spirituală a copilului, inclusiv apartenenţa la o anumită etnie; c) opiniile şi preferinţele copilului, în măsura în care acestea pot fi verificate în mod rezonabil;
d) natura, forţa şi stabilitatea relaţiei dintre copil şi fiecare dintre părinţii săi; e) natura, forţa şi stabilitatea relaţiei dintre copil şi fiecare frate/soră, bunic şi orice altă persoană semnificativă din viaţa copilului, faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament; f) capacitatea fiecărei persoane, pentru care decizia instanţei s-ar putea aplica, de a îngriji copilul şi de a răspunde nevoilor acestuia; g) capacitatea fiecărei persoane, cu privire la care decizia instanţei s-ar putea aplica, de a comunica şi coopera în chestiunile care privesc
copilul; h) orice antecedente ale fiecărei persoane, pentru care decizia instanţei s-ar putea aplica, relevante pentru siguranţa şi bunăstarea copilului; i) beneficiile pe care dezvoltarea şi menţinerea de relaţii semnificative cu ambii părinţi le au asupra copilului şi voinţa fiecăruia dintre aceştia de a susţine dezvoltarea şi menţinerea unei relaţii cu celălalt părinte; j) istoricul îngrijirii copilului; k) orice plan propus pentru îngrijirea şi creşterea copilului.
6. Soluţionarea oricăror cereri referitoare la copii ar trebui să aibă loc pe baza înţelegerii dintre soţi, scopîn care autorităţile care desfăşoară activitate în domeniul protecţiei copilului au obligaţia de a da soţilor îndrumările necesare pentru ca, în final, cererea privitoare la copil să fie soluţionată pe cale amiabilă.
7. Un rol esenţial în soluţionarea oricăror cereri privitoare la copii îl are medierea familialâ. Aceasta este definită ca fiind un proces voluntar, cu caracter confidenţial, cu rolul de a ajuta părţile să-şi explice reciproc problemele şi nevoile în prezenţa unui mediator familial calificat, care de regulă este un asistent social, un avocat, un psiholog (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului p. 45).
8. Avantajele medierii familiale constau în aceea că reduce ostilitatea şi face să crească şansele unei cooperări pe timp îndelungat; este mai puţin costisitoare; durează în timp mai puţin decât un proces; dă posibilitatea părţilor să comunice direct, fiecare parte implicată în mediere având posibilitatea de a asculta nevoile şi dorinţele celuilalt, să ia mai bine în considerare interesul superior al copilului.
9. Orice procedură cu privire la un copil trebuie să se circumscrie noţiunii de „termen rezonabil", în scopul de a nu fi afectate interesul superior al copilului şi relaţiile de familie.
10. Principiul celerităţii în luarea oricărei decizii privitoare la copil este reglementat şi de art. 6 lit. j) din Legea nr. 272/2004. în acest scop, potrivit art. 125-127 din Legea nr. 272/2004, cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială se soluţionează în regim de urgenţă, cu audierea obligatorie a copilului care a împlinit 10 ani, termenele de judecată care se acordă nu pot depăşi 10 zile, părţile se consideră legal citate dacă citaţia li s-a înmânat cu cel puţin o zi înainte de termenul de judecată stabilit, pronunţarea hotărârii se poate amâna cu maxim 2 zile numai în mod excepţional, regula fiind aceea a pronunţării hotărârii în ziua închiderii dezbaterilor, hotărârea judecătorească se motivează şi se comunică în maxim 10 zile de la data pronunţării.
11. Orice procedură ce are ca obiect relaţiile dintre părinţi şi copii, indiferent de natura sa (administrativă sau judiciară), trebuie reglementată şi desfăşurată astfel încât să garanteze că dorinţele şi interesele părinţilor în privinţa copiilor lor sunt aduse la cunoştinţa autorităţilor şi că acestea le iau în considerare în hotărârile pe care le adoptă. Ca atare, luarea oricărei măsuri ce afectează relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să ţină seama de dorinţele şi interesele părinţilor, dar şi de interesul superior al copilului, dorinţa şi interesul părintelui trebuind să concorde cu interesul superior al copilului.
12. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, autorităţile naţionale trebuie să obţină o balanţă corectă între interesele copilului şi interesele părinţilor, iar în acest proces, o importanţă particulară ar trebui să aibă interesele copilului, care, în funcţie de natura şi seriozitatea lor, se pot afla înaintea intereselor părinţilor. în particular, un părinte nu poate fi îndreptăţit de art. 8 din Convenţia europeană să aibă acelaşi statut, deoarece ar putea să dăuneze stării de sănătate şi dezvoltării copilului (Elsholz c. Germaniei, § 50; T.P. şi K.M. c. Marii Britanii, § 79; Ignaccolo-Zenide c. României; Nuutinen c. Finlandei, § 128).
13. Prin sintagma „copil" se are în vedere persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea de exerciţiu. Această prevedere cuprinsă în alin. (4) al normei trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 38 şi art. 39 NCC. Astfel, de regulă, minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu la momentul când devine major, adică la împlinirea vârstei de 18 ani. Prin excepţie de la această regulă generală, minorul poate dobândi capacitatea de exerciţiu anterior împlinirii vârstei de 18 ani în următoarele situaţii: a) prin căsătorie (este vorba de căsătoria încheiată pentru motive temeinice, în condiţiile art. 272 alin. (1) NCC, de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani]; b) prin emancipare, adică prin recunoaşterea de către instanţa de tutelă, justificată de existenţa unor motive temeinice, a capacităţii depline de exerciţiu a minorului care a împlinit vârsta de 16 ani. Efectele recunoaşterii judecătoreşti a capacităţii de exerciţiu anticipate se concretizează în posibilitatea minorului respectiv de a dobândi şi exercita drepturile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile ca o persoană majoră, fără a mai fi necesară încuviinţarea părinţilor sau ocrotirea acestuia prin tutelă.
14. Emanciparea a fost definită în doctrină ca fiind „un act solemn sau un beneficiu legal, care are ca efect desfiinţarea puterii părinteşti sau a tutelei, conferind minorului dreptul de a se conduce singur în ce priveşte actele personale şi de a-şi administra patrimoniul în limitele unei capacităţi restrânse" (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu, Tratat de drept civil român, voi. 1, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 435; despre emanciparea existentă în vechiul Cod civil, art. 421-433, abrogate prin Decretul nr. 185/1949, a se vedea: C.M. Crâciunescu, D. Lupaşcu, Unele acţiuni aflate în competenţa instanţei de tutelă în reglementarea noului Cod civil român, în P.R. nr. 7/2010, p. 15; C.M. Crâciunescu, D. Lupaşcu, Emanciparea minorului în reglementarea noului Cod civil, în P.R. nr. 9/2011, p. 17).
15. Potrivit vechii reglementări, spre deosebire de cea cuprinsă în art. 40 NCC, emanciparea pronunţată conferea minorului o capacitate de exerciţiu mai largă, dar nu deplină, existând şi acte juridice pe care acesta nu le putea încheia singur.
Art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
(1) Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului, precum şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.
(2) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost
Citește mai mult
plasat în mod legal.(3) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.
(4) Persoanele prevăzute la alin. (3) sunt obligate să implice familia în toate deciziile, acţiunile şi măsurile privitoare la copil şi să sprijine îngrijirea, creşterea şi formarea, dezvoltarea şi educarea acestuia în cadrul familiei.