Art. 305 Noul cod civil Situaţia copiilor Efectele nulităţii căsătoriei Nulitatea căsătoriei

1. Copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau anulată păstrează calitatea de copii dintr-o căsătorie valabil încheiată, caracterul putativ al căsătoriei neavând nicio consecinţă asupra acestora. Este consacrată, aşadar, o a doua excepţie de la principiul efectului retroactiv al nulităţii căsătoriei (prima fiind căsătoria putativă).

2. în ceea ce priveşte relaţiile dintre părinţi şi copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau anulabilă, constatând nulitatea absolută sau dispunând anularea căsătoriei, instanţa de tutelă va trebui să dispună cu privire la exerciţiul autorităţii părinteşti. în principiu,

Citește mai mult

autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, exceptând cazul în care instanţa decide altfel. Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa poate decide ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi. în această situaţie, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia. în mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului. Totodată, instanţa de tutelă va stabili dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.

3. Autoritatea părintească este definită în art. 483 alin. (1) NCC, ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului. Problema exercitării autorităţii părinteşti nu apare atunci când ambii părinţi ai copilului locuiesc împreună, dat fiind faptul că fiecare dintre aceştia exercită autoritatea părintească în fiecare zi. Problema exerciţiului autorităţii părinteşti se ridică atunci când părinţii copilului nu locuiesc împreună.

4. Autoritatea părintească comună nu presupune ca ambii părinţi să se ocupe de copil zi de zi, ci înseamnă luarea de decizii comune, consultarea părinţilor în problemele esenţiale privitoare la copil, cum ar fi alegerea grădiniţei, a şcolii unde urmează să înveţe, alegerea medicului curant în caz de boală, a medicului de familie, a tratamentului medical, orientarea religioasă sau filozofică a copilului, formarea sau timpul liber al copilului, ce include şi stabilirea activităţilor extraşcolare, administrarea bunurilor copilului, schimbarea felului învăţăturii sau al pregătirii profesionale etc. Actele cu caracter curent, cum ar fi alimentaţia zilnică a copilului, programul de lecţii, alegerea îmbrăcămintei, cad în sarcina părintelui la care s-a stabilit locuinţa copilului. Ca atare, trebuie făcută distincţie între autoritatea părintească (ce presupune, aşa cum arătam mai sus, consultarea părinţilor în luarea deciziilor importante ce privesc minorul lor) şi îngrijirea cotidiană (ce incumbă părintelui la care s-a stabilit locuinţa copilului).

5. Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se dispune numai cu titlu excepţional, derogatoriu de la regula autorităţii părinteşti comune, atunci când, ţinându-se seama de interesul copilului, se constată de instanţa de tutelă că exerciţiul comun al autorităţii părinteşti nu este în beneficiul copilului şi ar genera conflicte şi şicane între soţi. Bunăoară, atunci când între părinţii copilului există o stare conflictuală deschisă, care face imposibilă comunicarea între aceştia, când unul dintre părinţi este total dezinteresat de copilul său, de tot ceea ce implică educarea, creşterea şi dezvoltarea sa, nu doreşte să ia parte în mod direct şi constant la creşterea şi educarea copilului său, instanţa ar putea dispune ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă numai de un singur părinte.

6. însă problema autorităţii părinteşti comune poate fi discutată în situaţia în care unul dintre părinţi are un comportament antisocial, consumă alcool, droguri, este violent. în această situaţie s-ar putea pune problema dacă asemenea împrejurări ar putea constitui motive temeinice pentru ca instanţa de tutelă să dispună ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de un singur părinte. Aceasta în condiţiile în care un astfel de părinte nu este lipsit de capacitatea de a lua decizii importante cu privire la copilul său, astfel că, în condiţiile în care comunicarea între părinţi nu a fost întreruptă irevocabil, consumul de alcool, de droguri, violenţa unui părinte nu ar constitui prin ele însăşi piedici în luarea deciziilor esenţiale privitoare la copil. Caracterul violent, consumul de alcool, de stupefiante care nu afectează capacitatea de decizie a părintelui poate constitui temei pentru stabilirea locuinţei copilului la celălalt părinte.

7. în ceea ce priveşte situaţia părinţilor aflaţi în ţări diferite, apreciem că, atât timp cât între aceştia nu există conflict, cât timp există comunicare, nefiind întreruptă iremediabil, simplul fapt al distanţei dintre părinţi nu poate constitui motiv temeinic care să justifice derogarea de la regula exercitării autorităţii părinteşti de ambii părinţi. Pe de o parte, în condiţiile existenţei mijloacelor moderne de comunicare, deciziile importante pot fi luate fără întârziere, atât timp cât părinţii pot comunica şi comunică bine între ei. Pe de altă parte, şi în cazul părinţilor căsătoriţi, care se înţeleg, poate apărarea această situaţie de separare temporară, din motive obiective (determinate de plecarea unuia dintre părinţi în străinătate pentru a presta activitate, pentru a-şi desăvârşi studiile), însă aceasta nu afectează exerciţiul comun al autorităţii părinteşti.

8. Derogarea de la regula generală a autorităţii părinteşti comune se justifică în condiţiile art. 398 NCC, numai dacă există motive întemeiate şi numai dacă exerciţiul autorităţii părinteşti de un singur părinte este în interesul superior al copilului. Credem că textul art. 398 NCC trebuie coroborat cu prevederile art. 507 NCC, care indică situaţiile de excepţie în care autoritatea părintească poate fi exercitată de un singur părinte, şi anume: dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa. însă corelarea nu înseamnă, în opinia noastră, faptul că exercitarea autorităţii părinteşti de un singur părinte ar fi limitată doar la situaţiile prevăzute de art. 507 NCC. Textul art. 507 NCC prevede cazurile în care obligatoriu exerciţiul autorităţii părinteşti revine unui părinte, dacă aceasta nu este decăzut din drepturile părinteşti şi dacă nu se stabileşte, cu titlu excepţional, exercitarea autorităţii părinteşti de alte persoane, conform art. 399 NCC. Este vorba de situaţii obiective în care un părinte este împiedicat să exercite autoritatea părintească. în opinia noastră, art. 398 NCC deschide posibilitatea stabilirii exercitării autorităţii părinteşti de un singur părinte şi în alte situaţii decât cele enunţate de art. 507 NCC, chiar subiective, respectiv ori de câte ori interesul copilului impune o asemenea măsură şi există motive întemeiate care să justifice scindarea autorităţii părinteşti.

9. în cazuri urgente, când un părinte nu poate obţine acordul celuilalt în luarea unei decizii importante cu privire la copilul său, se poate adresa instanţei de tutelă (judecătoria de la locuinţa, domiciliul minorului), pentru ca aceasta să suplinească consimţământul părintelui.

10. Părinţii pot conveni ca exerciţiul autorităţii părinteşti să revină numai unuia dintre ei. O asemenea înţelegere poate fi încuviinţată de instanţa de tutelă în condiţiile art. 506 NCC, ori de câte ori se constată că este respectat interesul superior al copilului.

11. Articolul 503 alin. (2) NCC instituie prezumţia de mandat tacit reciproc între părinţi în raporturile cu terţele persoane de bună-credinţă, statuând că „faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt părinte". Desigur, prezumţia are caracter relativ, putând fi răsturnată prin dovada contrară, ce revine părintelui care nu şi-a exprimat consimţământul.

12. în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea hotărârii de constatare a nulităţii sau anulării căsătoriei, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. Dacă până la pronunţarea hotărârii de constatare a nulităţii sau anulării căsătoriei copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior. în mod excepţional şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.

13. La stabilirea locuinţei copilului la unul dintre părinţi se are în vedere interesul superior al copilului, privit prin prisma unor elemente cum ar fi: conduita fiecărui părinte, capacitatea fiecăruia de a oferi copilului climatul material şi moral necesar nevoilor sale, formării personalităţii, dezvoltării sale, ataşamentul copilului faţă de părinţii săi, interesul manifestat de fiecare părinte pentru creşterea şi educarea copilului, implicarea directă, constantă a fiecărui părinte în creştere şi educare, mediul ambiant în care a crescut şi s-a dezvoltat copilul.

14. în ipoteza în care între părinţii copilului există înţelegere, aceştia locuiesc în apropiere unul de celălalt sau locuinţele ambilor sunt în apropierea şcolii unde copilul învaţă, dacă se apreciază că stabilitatea copilului nu este afectată prin mutarea acestuia de la un părinte la altul în anumite perioade de timp, instanţa de tutelă poate stabili şi un domiciliu partajat. Desigur, este esenţial a se stabili că printr-o asemenea măsură nu este afectat interesul superior al copilului.

15. Instanţa de tutelă, prin hotărârea de constatare a nulităţii sau anulării căsătoriei, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

16. Drepturile succesorale dintre părinţi şi copii se menţin.