Art. 306 Noul cod civil Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti Efectele nulităţii căsătoriei Nulitatea căsătoriei
| Comentarii |
|
Nulitatea căsătoriei
SECŢIUNEA a 3-a
Efectele nulităţii căsătoriei
Art. 306
Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti
(1) Hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei este opozabilă terţelor persoane, în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2) Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi, în afară de cazul în care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acţiunea în constatarea nulităţii ori în anulare sau terţul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei. Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător şi publicităţii acţiunii în constatarea nulităţii sau în anularea căsătoriei.
| ← Art. 305 Noul cod civil Situaţia copiilor Efectele nulităţii... | Art. 307 Noul cod civil Reglementarea raporturilor personale... → |
|---|
2. Nulitatea sau anularea căsătoriei produce unele efecte, şi anume: soţii sunt consideraţi că nu au fost niciodată căsătoriţi între ei; soţii dobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei; dacă soţul/soţia este de bună-credinţă la încheierea
Citește mai mult
căsătoriei, păstrează capacitatea deplină de exerciţiu (art. 39 alin. (2) NCC), iar dacă a fost de rea-credinţă la încheierea căsătoriei, se consideră că nu a avut niciodată capacitate deplină de exerciţiu; soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data la care hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătoriei valabilă; regimul matrimonial încetează la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei, în cazul soţului de bună-credinţă; regimul matrimonial încetează la data încheierii căsătoriei, în cazul soţului de rea-credinţă; soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească, competenţa de soluţionare a cererii revenind instanţei de tutelă; obligaţia de întreţinere nu a putut exista între soţi; nu poate opera dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor.3. Deşi raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ, apreciem că, în cazul nulităţii căsătoriei sau anulării acesteia, soţul de bună-credinţă poate obţine prestaţia compensatorie menită să compenseze, pe cât posibil, un dezechilibru semnificativ pe care nulitatea ar determina-o în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită, numai dacă nulitatea absolută sau relativă nu poate fi acoperită şi desigur, este îndeplinită cerinţa esenţială, aceea a unei căsătorii de minim 20 de ani. Nulitatea absolută a căsătoriei se acoperă, potrivit art. 294 alin. (2) şi art. 295 alin. (2) NCC, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti ambii soţi au împlinit 18 ani, soţia a născut sau a rămas însărcinată (în cazul nulităţii determinate de lipsa discernământului) ori a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la data încheierii căsătoriei (în cazul nulităţii absolute întemeiate pe fictivitatea căsătoriei). Aceste situaţii care acoperă nulitatea căsătoriei împiedică îndeplinirea condiţiei esenţiale care justifică acordarea prestaţiei compensatorii, şi anume durata de minim 20 de ani a căsătoriei. Tot astfel, prestaţia compensatorie este exclusă şi în ipotezele în care intervine acoperirea nulităţii relative, prevăzute de art. 303 NCC, neputându-se realiza condiţia esenţială pentru acordarea prestaţiei compensatorii (o căsătorie a cărei durată să fie de minim 20 de ani).
4. Hotărârea de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei este opozabilă erga omnes.
5. Instanţa de tutelă care constată nulitatea sau dispune anularea căsătoriei comunică o copie a hotărârii judecătoreşti serviciului de stare civilă pentru a se face menţiune pe marginea actului de căsătorie despre nulitatea sau anularea căsătoriei. Ulterior, serviciul de stare civilă comunică copia actului de căsătorie purtând menţiunea constatării nulităţii absolute sau anulării căsătoriei la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, pentru a se menţiona în acest registru încetarea regimului matrimonial.
6. Ca atare, faţă de terţi, încetarea regimului matrimonial ca urmare a constatării nulităţii căsătoriei produce efecte de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prin Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi, în funcţie de natura bunurilor, prin cartea funciară, registrul comerţului şi prin alte registre de publicitate prevăzute de lege. Dacă nu au fost îndeplinite aceste formalităţi de publicitate (generală -înscrierea în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi speciale -înscrierea în cartea funciară, registrul comerţului sau alte registre de publicitate prevăzute de lege, după natura bunurilor), nulitatea căsătoriei va putea fi opusă terţului numai dacă se dovedeşte că acesta a cunoscut cauza de nulitate a căsătoriei anterior încheierii actului între terţ şi soţ. Fiind o stare de fapt, dovada se poate face cu orice mijloc de probă.
7. Spre exemplu, unul dintre soţi încheie un contract de împrumut cu o terţă persoană fizică, iar din suma împrumutată cumpără un apartament. Apartamentul fiind dobândit în timpul căsătoriei, în lipsa unei convenţii matrimoniale prin care să se prevadă altfel, apartamentul constituie bun comun al soţilor, iar împrumutul contractat este o datorie comună, fiind o obligaţie născută în legătură cu dobândirea unui bun comun. Fiind datorie comună, creditorul poate cere restituirea ei de la oricare dintre soţi, putând urmări bunurile comune şi, dacă acestea nu sunt îndestulătoare, bunurile proprii ale fiecărui soţ. Dacă după încheierea acestui contract de împrumut, căsătoria soţilor este desfiinţată, constatându-se nulitatea absolută a acesteia sau anulându-se, reţinându-se reaua-credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei (bunăoară, unul dintre soţi a încheiat căsătoria fără ca cea anterioară să fie desfăcută, iar celălalt soţ a cunoscut această împrejurare), se consideră că nu a existat niciodată comunitate de bunuri, deci apartamentul dobândit nu a fost niciodată bun comun al soţilor, ci bun propriu al celui care l-a cumpărat. Dacă împrumutătorului i s-ar opune efectul retroactiv al nulităţii, ar însemna că împrumutul contractat nu ar fi datorie comună, ci proprie a soţului care a încheiat contractul de împrumut. în aceste condiţii, dacă soţul contractant al împrumutului ar fi insolvabil, fără posibilităţi de restituire a împrumutului, creditorul nu şi-ar putea recupera creanţa, deoarece creditorul poate urmări numai pe soţul debitor, numai bunurile lui, nu şi ale celuilalt soţ.
8. Tocmai pentru protejarea terţului de bună-credinţă (este de bună-credinţă terţul care la momentul contractării cu unul dintre soţi nu cunoaşte cauza de nulitate a căsătoriei) s-a prevăzut regula opozabilităţii hotărârii de constatare a nulităţii căsătoriei sau de anulare a acesteia de la momentul la care s-au făcut menţiunile pe marginea actului de stare civilă şi s-au îndeplinit formalităţile de publicitate în registrele prevăzute de lege. Ca atare, până la îndeplinirea formalităţilor legale, se consideră că operează comunitatea de bunuri, astfel încât obligaţia contractată în legătură cu un bun comun este datorie comună, putând fi cerută de creditor de la oricare dintre soţi.
9. în cazul în care însă se dovedeşte că împrumutătorul a cunoscut la momentul încheierii contractului de împrumut existenţa cauzei de nulitate a căsătoriei şi, cu toate acestea, a încheiat contractul de împrumut, deci a fost de rea-credinţă, soţul necontractant al împrumutului poate opune împrumutătorului efectul retroactivităţii nulităţii căsătoriei, ceea ce înseamnă că se consideră că nu a existat comunitate de bunuri, iar datoria contractată de un soţ este datorie personală, astfel că numai acesta poate fi urmărit pentru restituirea împrumutului contractat.
10. în privinţa sintagmei „hotărâre definitivă" trebuie avute în vedere prevederile art. 222 din Legea nr. 71/2011, conform cărora până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, referirea la hotărârea judecătorească definitivă se înţelege ca fiind făcută la hotărârea irevocabilă.