Art. 400 Noul cod civil Locuinţa copilului după divorţ Efectele divorţului Desfacerea căsătoriei
| Comentarii |
|
Desfacerea căsătoriei
SECŢIUNEA a 2-a
Efectele divorţului
Art. 400
Locuinţa copilului după divorţ
(1) În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.
(2) Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.
(3) În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.
| ← Art. 399 Noul cod civil Exercitarea autorităţii părinteşti... | Art. 401 Noul cod civil Drepturile părintelui separat de copil... → |
|---|
Ea se află într-o instituție de ocrotire mama și copilul
Va rog sa mă ajutați cu o informație. În urma divorțului, domiciliul copilului a fost stabilit la domiciliul mamei în Baia Mare -Romania. În acest an am decis sa ne mutam în Germania , tatăl copilul a fost de acord verbal dar nu a dorit sa facem nici un act legalizat. Ce se poate întâmpla dacă face plângere împotriva mea ca am schimbat domiciliul copilului fără acordul lui?
Mulțumesc anticipat,
Camelia Turti
Citește mai mult
sa se adreseze?trebuie sa mai astepte inca cateva luni pana se termina si apelul?pina atunci nu poate sa ia fetita?1. în mod natural minorul - cetăţean străin, vorbitor nativ de limba franceză, care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale de până acum în Franţa şi respectiv. Belgia - este mult mai ataşat valorilor sociale şi educaţionale în care a fost crescut şi cu care s-a familiarizat până în prezent, adică cele existente în aceste două ţări şi, de asemenea, tot în aceste două ţări se găsesc şi persoanele cu care minorul a dezvoltat strânse legături de familie (ceilalţi fraţi şi surori, ca şi rudele mamei sale, unchi, mătuşi, verişori, bunica maternă), ca şi de prietenie. De
Citește mai mult
asemenea, mama este cea care s-a preocupat de creşterea şi educarea copilului, supraveghindu-i atent parcursul educaţional şi înscriindu-l la unităţi de învăţământ din Belgia, dotate corespunzător pentru a pregăti o dezvoltare şi educare, sub toate aspectele, ale copilului minor. Toate referinţele despre minor emise de aceste unităţi de învăţământ au fost în sensul unei bune integrări şi adaptări a minorului, confirmându-se seriozitatea în activităţile şcolare şi înregistrarea unei evoluţii a pregătirii sale şcolare, ca şi supravegherea lui permanentă şi atentă din partea mamei. în opoziţie cu aceasta, pe perioadele de timp cât minorul s-a aflat în România, la tatăl său, evaluările şcolare ale copilului nu sunt deloc favorabile şi, în plus, conduita sa la şcoală demonstrează că minorul nu şi-a mai păstrat aceeaşi seriozitate şi disciplină, părinţii săi fiind notificaţi în privinţa comportamentului distrat al copilului lor, pentru excluderea de la anumite ore de curs ori pentru lipsa nejustificată de la şcoală. Schimbarea opţiunii minorului asupra locului în care acesta doreşte să trăiască, să îşi aibă domiciliul şi să îşi urmeze învăţătura nu poate fi privită în mod izolat, în afara întregului context al pricinii ce se judecă, după cum nici nu ar putea singur să conducă la adoptarea unei alte soluţii în cauză. Apreciind că interesul superior al minorului trebuie urmărit şi găsit nu în beneficiile de ordin imediat pe care acesta le resimte în viaţa sa cotidiană, ci într-un ansamblu de factori care să vizeze asigurarea unei bune şi echilibrate dezvoltări educaţionale, morale, fizice şi sociale ale copilului viitor adult, se consideră că cea dintâi opţiune exprimată de minor, în sensul locuirii sale în Belgia, este cea mai puţin alterată de presiunile şi stresul procedurilor judiciare la care acesta a fost supus ulterior atât în România, cât şi în Belgia. Stabilirea domiciliului minorului la mama sa nu face decât să dea expresie şi să asigure respectarea şi aplicarea principiului continuităţii şi stabilităţii în creşterea şi educarea copilului (C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., min. şi fam., dec. nr. 112/2011, portal.just.ro).2. După cum rezultă din prevederile art. 42 alin. (1) şi art. 100 C. fam. [art. 396, art. 496 NCC, n.n.), ascultarea minorului care a împlinit 10 ani are în vedere pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină seama de interesul acestuia. Aceste texte de lege nu împiedică părţile să-şi formuleze în mod egal apărările pe care le consideră necesare în cadrul procesului de încredinţare a minorului. Pe de altă parte, instanţa hotărăşte cu privire la încredinţarea minorului, ascultând, în primul rând, autoritatea tutelară, iar decizia se ia exclusiv cu privire la interesul copilului (C.C., dec. nr. 1122/2007, M. Of. nr. 58/2008). Notă. Deşi prevederile Codului familiei au fost abrogate, considerentele instanţei constituţionale îşi păstrează actualitatea şi în raport de noile reglementări.
3. Dacă art. 8 din Convenţia europeană încearcă în principal să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el implică, de asemenea, şi unele obligaţii pozitive inerente „respectării" efective a vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie avut în vedere raportul de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei şi cel al societăţii, în ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere. Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri. Cu toate acestea,
obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura şi anvergura acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la coerciţie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din Convenţie. în ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele. Obligaţiile pozitive impuse de art. 8 din Convenţie statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii (Convenţia de la Haga). Deşi art. 8 nu face referire la o anumită procedură, este necesar totuşi „ca procesul de decizie privind luarea măsurilor să fie echitabil şi să respecte corespunzător drepturile ocrotite de art. 8". „Rezultă (...) că trebuie stabilit, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze şi în special de gravitatea măsurilor ce urmează a fi luate, dacă părinţii au putut să aibă în procesul de decizie, considerat ca un întreg, un rol atât de important pentru a li se acorda protecţia cerută de interesele lor. în caz contrar, a existat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie, iar încălcarea rezultată nu poate fi considerată «necesară» în sensul art. 8". Procedurile legate de exercitarea autorităţii părinteşti, inclusiv executarea hotărârilor pronunţate, necesită urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu ei, fapt cu atât mai adevărat în situaţia în care procedura iniţiată s-a finalizat printr-o ordonanţă preşedinţială. Or, esenţa unei asemenea acţiuni este de a apăra individul împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla scurgere a timpului. Convenţia de la Haga stipulează, în art. 11, că autorităţile judecătoreşti sau administrative sesizate trebuie să procedeze de urgenţă în vederea reîncredinţării minorului, orice lipsă de acţiune care durează mai mult de 6 săptămâni îndreptăţind statul solicitant să ceară explicaţii cu privire la motivele întârzierii (C.E.D.O., Ignaccolo-Zenide c. României, 11 ianuarie 2000, M. Of. nr. 6/2001).
4. Posibilitatea părintelui şi a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile naţionale care stânjenesc această posibilitate reprezintă o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8. Deşi obiectul esenţial al art. 8 este protejarea individului împotriva acţiunii arbitrare a autorităţilor publice, există în plus şi obligaţii pozitive inerente „respectării" efective a vieţii de familie. Totuşi, graniţele dintre obligaţiile pozitive şi cele negative ale statului, în temeiul acestui articol, nu pot fi definite cu precizie. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt similare. în ambele cazuri trebuie avută în vedere obligaţia de a menţine echilibrul corect dintre interesele contrare ale persoanei şi ale comunităţii în ansamblu, în ambele situaţii statul beneficiind de o anumită marjă de apreciere. Obligaţiile pozitive impuse statelor de art. 8 includ luarea măsurilor în vederea asigurării reunirii părintelui cu copilul său. Aceste obligaţii pozitive trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga, care conţine în art. 7 o listă neexhaustivă de măsuri ce trebuie luate de state pentru a asigura înapoierea promptă a copilului, inclusiv iniţierea procedurilor judiciare.
Dreptul privind încredinţarea, exercitat împreună de părinţii care nu au divorţat, este recunoscut de art. 3 lit. b) din Convenţia de la Haga. Această interpretare este susţinută de Raportul Explicativ la Convenţia de la Haga. Nicio prevedere din Convenţie nu exclude cuplurile căsătorite. Mai mult. Convenţia de la Haga a fost interpretată de instanţele naţionale ale altor state europene ca
fiind aplicabilă anterior iniţierii procedurii de divorţ şi încredinţare a copilului. Autorităţile sunt obligate să se conformeze tuturor obligaţiilor impuse de art. 7 din Convenţia de la Haga. Ele trebuie să ia sau să determine luarea tuturor măsurilor provizorii, inclusiv cele extrajudiciare, care pot ajuta la „prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părţile interesate". Interpretarea dată de instanţele naţionale garanţiilor din Convenţia de la Haga a condus la încălcarea art. 8 din Convenţie, în condiţiile în care acestea au considerat că, potrivit dreptului naţional, reclamantul nu avea dreptul de a-i fi înapoiat copilul. Totuşi, reiese că acesta fusese deplasat de la reşedinţa sa obişnuită cu încălcarea formalităţilor impuse de dreptul naţional. în plus, reclamantul nu a avut câştig de cauză în încercarea sa de a obţine restabilirea situaţiei anterioare, în ciuda faptului că exercitase alături de soţia sa drepturile părinteşti asupra copilului.
Articolul 11 din Convenţia de la Haga impune un termen de 6 săptămâni pentru luarea unei decizii, nerespectarea acestui termen dând naştere obligaţiei organului de decizie de a motiva întârzierea. Este posibil ca, la 8 luni după deplasarea fiicei reclamantului din Ungaria, decizia instanţelor, potrivit căreia copilul s-a adaptat la noul mediu şi este în interesul său superior să rămână cu mama sa în România, să fie justificată, cu toate că la acel moment nu exista o hotărâre definitivă care să îi stabilească reşedinţa acolo. Totuşi, deşi o schimbare în situaţia de fapt poate justifica, în cazuri excepţionale, o astfel de decizie, schimbarea trebuie să nu fie determinată de acţiunile sau de inacţiunile statului. Dacă schimbarea împrejurărilor în care s-a aflat copilul a fost influenţată în mod considerabil de reacţia lentă a autorităţilor, care nu au făcut eforturi adecvate şi eficiente pentru a-l susţine pe reclamant în încercarea sa de a obţine înapoierea copilului în vederea exercitării drepturilor părinteşti, a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie (C.E.D.O., Monory c. României şi Ungariei, 5 aprilie 2005, M. Of. nr. 1055/2005).
5. Dreptul părintelui şi copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile naţionale care împiedică acest drept constituie amestec în dreptul garantat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Prin omisiunea de a informa instanţele de divorţ despre existenţa procesului bazat pe Convenţia de la Haga, autorităţile, şi mai ales Ministerul, au lipsit Convenţia de la Haga de însuşi scopul acesteia, adică acela de a preveni luarea unei decizii pe fond asupra dreptului legat de încredinţare în statul unde este reţinut copilul. în chestiunile legate de reunirea copiilor cu părinţii lor, oportunitatea unei măsuri trebuie judecată prin rapiditatea cu care este pusă în practică, asemenea cazuri necesitând o soluţionare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu aceştia. în vreme ce art. 6 acordă o garanţie procedurală, şi anume „dreptul la o instanţă" care să stabilească „drepturile şi obligaţiile civile", art. 8 slujeşte scopul mai amplu al asigurării respectului cuvenit pentru, printre altele, viaţa de familie (C.E.D.O., losub Caras c. României, 27 iulie 2006, www.echr.coe.int şi în extras în A.F. Mateescu, I.C. Gheorghe-Bâdescu p. 299-300).
2. în cazul în care părinţii nu se înţeleg sau dacă instanţa sesizată cu judecarea cererii de divorţ constată că înţelegerea contravine interesului superior al minorului, va decide, odată cu pronunţarea divorţului, ca locuinţa copilului să fie la părintele cu care locuieşte în mod statornic, respectiv dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa va decide la care dintre părinţi îşi va avea locuinţa copilul.
3. La stabilirea locuinţei copilului instanţa va avea în vedere
Citește mai mult
întotdeauna interesul superior al acestuia.4. în funcţie de acest interes, prin excepţie de la regula enunţată, potrivit căreia locuinţa minorului se stabileşte la părintele cu care copilul a locuit în mod statornic sau la unul dintre părinţi, după caz, instanţa poate stabili ca locuinţa minorului să fie la bunici, la alte rude, la terţe persoane, la o instituţie de ocrotire.
5. Stabilirea locuinţei copilului la rude sau la terţe persoane este condiţionată de acordul acestora. Ea constituie o măsură de excepţie, care se dispune doar atunci când, din diferite motive, locuinţa nu poate fi stabilită la părinte (spre exemplu, părinţii minorului lucrează
în străinătate, prestează munci ocazionale ce presupun deplasarea dintr-o localitate în alta în căutare de lucru, nu au o locuinţă statornică, sunt internaţi într-un sanatoriu pentru refacerea sănătăţii). Aceste persoane au obligaţia de supraveghere a copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite ce privesc sănătatea, educaţia, învăţătura copilului.
6. Chiar dacă minorul are locuinţa la aceste persoane, drepturile cu privire la bunurile minorului, cele privitoare la persoana minorului, altele decât actele expres prevăzute în sarcina celor la care locuieşte minorul, se exercită de părinţi.
7. în practica judiciară s-a pus problema de a şti dacă stabilirea locuinţei copilului la unul dintre părinţi impune sau nu pentru instanţa de tutelă obligaţia de a menţiona cu exactitate adresa la care locuieşte minorul. într-o opinie s-ar putea considera că nu este suficienta menţionarea în dispozitiv numai a localităţii unde se stabileşte locuinţa minorului. Aceasta întrucât stabilirea locuinţei minorului are loc în considerarea condiţiilor pe care le poate oferi minorului părintele său, propice dezvoltării sale fizice şi intelectuale. Or, aceste condiţii se examinează în raport de locuinţa părintelui din momentul pronunţării hotărârii de stabilire a locuinţei minorului. Pe de altă parte, orice modificare de locuinţă a minorului este condiţionată de acordul prealabil al celuilalt părinte ori, în caz de neînţelegere între părinţi, de existenţa unei hotărâri a instanţei de tutelă prin care se aprobă schimbarea locuinţei, conform art. 496 şi art. 497 NCC. într-o asemenea situaţie, în care în dispozitiv se indică o adresă fizică exactă, orice schimbare a adresei presupune acordul celuilalt părinte sau autorizarea instanţei de tutelă, în caz de neînţelegere, dat fiind faptul că are loc o schimbare de locuinţă a minorului. în susţinerea acestei opinii s-ar putea argumenta faptul că intenţia legiuitorului, atunci când a reglementat schimbarea locuinţei minorului, a fost şi aceea de a permite părintelui la care nu se află copilul de a putea avea efectiv legături personale cu minorul. Or, pentru a putea avea efectiv legături cu minorul, părintele trebuie să ştie în orice moment adresa la care se află copilul său. Ca atare, se asigură şi se ocroteşte dreptul copilului de a nu-i fi afectată relaţia cu părintele la care nu locuieşte.
8. S-ar putea susţine şi opinia contrară, conform căreia este suficientă indicarea în dispozitiv în mod generic a stabilirii locuinţei la unul dintre părinţi, fără a se arăta care este adresa exactă. Aceasta ar da posibilitatea părintelui la care s-a stabilit locuinţa copilului de a se deplasa de la o locuinţă la alta, în aceeaşi localitate, între localităţi diferite din ţară sau chiar în altă ţară, care va deveni şi locuinţa copilului său minor, fără a fi necesar acordul celuilalt părinte sau autorizarea instanţei de tutelă în condiţiile art. 497 NCC. S-ar putea argumenta faptul că textul art. 497 NCC, care reglementează schimbarea locuinţei minorului, nu are în vedere situaţia în care copilul continuă să locuiască cu părintele la care i s-a stabilit locuinţa, dar la adrese diferite, ci numai ipoteza în care se impune schimbarea locuinţei minorului de la un părinte la altul ori de la părinte la rude, persoane de încredere, instituţii de ocrotire, justificat de faptul că locuinţa minorului stabilită la un părinte afectează exerciţiul autorităţii părinteşti ori al unor drepturi părinteşti.
9. în ceea ce ne priveşte, credem că este suficientă indicarea în dispozitivul hotărârii a stabilirii locuinţei minorului la locuinţa unuia dintre părinţi, fără precizarea adresei exacte, în condiţiile în care acordul celuilalt părinte este solicitat numai atunci când, conform art. 497 NCC, schimbarea este justificată pe considerentul că situaţia actuală a copilului afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti. Or, schimbarea unei locuinţe cu alta de părintele la care s-a stabilit locuinţa copilului poate să nu afecteze exerciţiul autorităţii părinteşti sau al unor drepturi părinteşti, caz în care acordul celuilalt părinte nu se impune.
Nici macar cei care au facut legile nu sunt de vina pentru ca aceste reglementari cu privire la regimul familiei doar au fost uniformizate cu cele din UE si alte tari civilizate.