Art. 859 Noul cod civil Obiectul proprietăţii publice. Delimitarea de domeniul privat Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Dispoziţii generale
Art. 859
Obiectul proprietăţii publice. Delimitarea de domeniul privat
(1) Constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.
(2) Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
| ← Art. 858 Noul cod civil Definiţia dreptului de proprietate... | Art. 860 Noul cod civil Domeniul public naţional, judeţean şi... → |
|---|
Citește mai mult
pentru securitatea raporturilor juridice decurgând din instituţia adjudecării. în literatura de specialitate s-a arătat că termenul de 3 ani, prevăzut de art. 520 C. proc. civ. 1865, este unul special, în cazul revendicării imobilului adjudecat în cadrul procedurii urmăririi silite imobiliare sau al pretinderii unui dezmembrământ al dreptului de proprietate având ca obiect acest imobil. Art. 520 C. proc. civ. 1865 vizează şi situaţia în care cel care a dobândit imobilul în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară este chemat în judecată de o terţă persoană care pretinde un drept real principal asupra acestui imobil, formulând deci o acţiune confesorie, ori chiar un drept de folosinţă ca drept personal (de creanţă) având ca obiect imobilul respectiv (spre exemplu, un drept de folosinţă izvorât dintr-un contract de locaţiune care, potrivit legii, nu a încetat prin înstrăinarea silită a imobilului către adjudecatar), formulând deci o acţiune personală.” (I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2710/2012, www.scj.ro)1. Prin înlăturarea posibilităţii autorităţilor publice locale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, în sensul de a opta sau nu pentru vânzarea acestora, se încalcă în mod vădit dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de exercitare a prerogativei dispoziţiei, ca atribut ce ţine de esenţa dreptului de proprietate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţă sa că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă
Citește mai mult
normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat. Cu privire la indemnizarea titularului dreptului de proprietate pentru privarea de dreptul său. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în absenţa unei compensaţii reparatorii, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei (cauza James şi alţii c. Marii Britanii, 1986). Privarea de proprietate impune, aşadar, statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, măsura constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general (C.C., dec. nr. 871/2007, M. Of. nr. 701/2007).2. Legea constituie singurul instrument juridic de determinare a apartenenţei unui bun la domeniul public al statului. în lipsa unei atari reglementări, nu se poate atribui bunului natura de bun aparţinând domeniului public al statului, cu toate consecinţele ce derivă din această calificare (C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 3224/2002).
3. Toţi oamenii au dreptul de a se bucura de bunurile comune precum aerul, lumina, apa, cu condiţia de a respecta faptul că acest drept aparţine tuturor (Laforest c. Ciments du St-Laurent, C.S., 17.04.1974, SOQUIJ AZ-74021085, 1974, C.S. 289, res., ÎnJ.L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Quebec annote, tome 1,14' ed., Wilson & Lafleur Ltee, Montreal, 2011, p. 1117).
Citește mai mult
proprietatea asupra lor; iar dacă, printr-o anumită întâmplare, un asemenea bun aparţine unui particular (mai exact, întâmplător un bun al particularului intră într-o asemenea categorie - de pildă, din cauza avansării ţărmului mării, o parcelă de teren din interiorul uscatului devine plajă pe litoral), autorităţile publice sunt îndreptăţite (şi obligate!) să recurgă la procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică; b) bunuri care sunt proprietate publică dacă aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale (de exemplu, bunurile care fac parte din patrimoniul muzeal). Altfel spus, ele pot aparţine particularilor, însă, dacă ajung în proprietatea colectivităţilor publice, această proprietate nu poate fi decât publică (nu şi privată): afectaţiunea de utilitate publică este deci prezumată prin lege, proprietarul său neavând posibilitatea de a le declasa (decât, eventual, în ipoteza deteriorării lor iremediabile); c) bunuri care pot fi atât proprietate publică, cât şi privată a statului ori unităţilor administrativ-teritoriale (de exemplu, aerodromurile civile, mormintele şi operele comemorative de război etc.). Existenţa acestei categorii de bunuri este criticabilă, întrucât nu se poate stabili, în aceste situaţii, un criteriu sigur de diferenţiere între proprietatea publică şi proprietatea privată, iar această stare de lucruri nu poate decât dăuna proprietăţii publice. Să ne imaginăm, de pildă, o operă comemorativă de război de o valoare deosebită aflată în proprietate publică a unei unităţi administrativ-teritoriale. întrucât legea nu stabileşte faptul că ea trebuie să aparţină în mod obligatoriu domeniului public, consiliul local respectiv ar putea decide declasarea ei, urmată de înstrăinarea către un particular: legea permite acest lucru.2. Deşi partea finală a titlului art. 859 NCC este formulată astfel, alin. (2) al acestei prevederi nu conţine vreun criteriu de distincţie dintre domeniul public şi cel privat, motiv pentru care textul este criticabil. Acesta stabileşte doar un criteriu de distincţie între bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale. De asemenea, este reiterat principiul (evident, de altfel) potrivit căruia niciun bun nu poate aparţine colectivităţilor publice decât dacă a fost dobândit printr-unul dintre modurile prevăzute de lege. Deşi, ca exercitare, proprietatea privată a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale presupune o sumă de reguli administrative, astfel încât se poate constata şi aici existenţa unui regim exorbitant, diferit de dreptul comun, ca natură juridică, aceasta rămâne o proprietate privată ordinară, care se bucură de aceeaşi protecţie constituţională ca şi proprietatea oricărui particular, idee care se desprinde şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 871/2007, amintită în continuare.
3. în legătură cu categoriile de bunuri care, prin Constituţie ori legi organice, sunt considerate ca formând obiectul exclusiv al proprietăţii publice, este suficientă dovada apartenenţei unui bun la o asemenea categorie pentru a se face şi proba apartenenţei lui la domeniul public, desigur, în măsura în care bunul se găseşte în patrimoniul statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale. Altfel spus, nu mai trebuie să se facă dovada trecerii bunului din domeniul privat în domeniul public pe cale administrativă. Dispoziţia art. 136 alin. (3) din Constituţie nu trebuie să fie interpretată însă ca fiind titlul de proprietate al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale pentru un anumit bun domenial, ci numai ca fiind titlul de apartenenţă a unui anumit bun la domeniul public, iar nu la domeniul privat, în măsura în care bunul respectiv a intrat în patrimoniul statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale pe baza unui titlu valabil. într-adevăr, nici prin voinţa exprimată în Constituţie, nici prin voinţa exprimată în legi organice nu ar fi posibil ca anumite bunuri ale particularilor să fie trecute direct în domeniul public, fără a se recurge la procedura exproprierii. împrejurarea că însăşi instituţia exproprierii este o creaţie a voinţei unei majorităţi politice calificate exprimate în Constituţie nu trebuie să ducă la altă concluzie, într-adevăr, democraţia constituţională şi statul de drept se întemeiază nu numai pe principiul majorităţii, ci şi pe principiul respectării drepturilor omului şi principiul protecţiei minorităţilor, ca limite de manifestare a principiului majorităţii. A admite că voinţa unei majorităţi politice, fie ea şi calificată, exprimată în Constituţie, nu are nicio limită înseamnă a nega chiar fundamentele democraţiei şi ale statului de drept. Cu atât mai mult nu s-ar putea accepta ca prin lege organică să se treacă în proprietate publică bunuri ale particularilor, fără garanţiile oferite de procedura exproprierii. Altfel ar fi vorba de o naţionalizare, iar nu de o expropriere. Or, naţionalizarea, chiar dacă a fost utilizată uneori nu numai în statele totalitare, ci şi în regimurile democratice, contravine tocmai fundamentelor democraţiei constituţionale şi ale statului de drept (V. Stoica voi. I, nr. 186, p. 418).
► art. 136 alin. (3) din Constituţie;
► art. 2 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, republicată (M. Of. nr. 765/2002);
► art. 6 alin. (1) şi art. 23 C. aerian civil, republicat (M. Of. nr. 45/2001);
► art. 3 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată (M. Of. nr. 237/1998);
► art. 8 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi
Citește mai mult
reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, republicată (M. Of. nr. 834/2004);► art. 3 alin. (1) şi art. 4 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448/1998);
► art. 17 din Legea nr. 139/2000 privind activitatea de meteorologie, republicată (M. Of. nr. 148/2007);
► art. 5 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată (M. Of. nr. 828/2008);
► art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României (M. Of. nr. 352/2001);
► art. 121 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M. Of. nr. 123/2007);
► art. 4 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată (M. Of. nr. 938/2006);
► art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 311/2003 a muzeelor şi a colecţiilor publice, republicată (M. Of. nr. 927/2006);
► art. 8 din Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război (M. Of. nr. 700/2003);
► anexa nr. 2 la Legea nr. 138/2004 a îmbunătăţirilor funciare, republicată (M. Of. nr. 88/2009);
► art. 98 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (M. Of. nr. 372/2006);
► art. 2 din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic (M. Of. nr. 944/2006);
► art. 43 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice (M. Of. nr. 442/2007);
► art. 7 alin. (1) lit. a) şi b) C. silvic (M. Of. nr. 238/2008);
► art. 112 alin. (2) teza I, alin. (3) teza I şi alin. (4) teza I din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale (M. Of. nr. 18/2011);
► art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice (M. Of. nr. 925/2011).