Art. 863 Noul cod civil Cazurile de dobândire a dreptului de proprietate publică Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
Dispoziţii generale
Art. 863
Cazurile de dobândire a dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:
a) prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii;
b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;
c) prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
d) prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public;
e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii;
f) prin alte moduri stabilite de lege.
| ← Art. 862 Noul cod civil Limitele exercitării dreptului de... | Art. 864 Noul cod civil Stingerea dreptului de proprietate... → |
|---|
► art. 26 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată (M. Of. nr. 1/1998);
► Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată (M. Of. nr. 472/2011);
► art. 42 din Legea nr. 107/1996 a apelor (M. Of. nr. 244/1996);
► art. 8 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448/1998);
► art. 44 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată (M. Of. nr. 828/2008);
► art. 121 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M. Of. nr.
Citește mai mult
123/2007);► O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii (M. Of. nr. 418/2006);
► Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local (M. Of. nr. 853/2010).
1. Afirmaţia din dreptul francez, potrivit căreia intrarea unui bun în domeniul public nu se decretează, ci se constată, este valabilă îndeosebi pentru domeniul public natural, însă şi pentru cea mai mare parte a bunurilor din domeniul artificial. Pentru a aprecia dacă un bun face parte din domeniul public, trebuie să ne referim la trei categorii de fapte juridice (în sensul larg al termenului): a) achiziţia, adică actul juridic sau faptul material în urma căruia un bun ajunge în patrimoniul statului sau al dezmembrâmintelor sale teritoriale şi care conferă administraţiei proprietatea asupra bunurilor care, în mod normal, fac parte din domeniul privat. Formele achiziţiei sunt variate: cumpărare, schimb, donaţii, legate, succesiuni vacante, expropriere, naţionalizare. însă, oricare ar fi mijlocul de achiziţie, bunul nu poate intra în domeniul public decât în urma unei afectaţiuni şi a unei încorporări;
b) afectaţiunea, adică faptul material (rareori un act juridic) în urma căruia bunul primeşte o anumita destinaţie de interes public; c) încorporarea (clasarea), adică actul prin care bunul afectat unei utilităţi publice este declarat ca aparţinând efectiv în domeniul public. Ultimele două sunt strâns legate între ele (bunul este încorporat în considerarea afectaţiunii pe care a primit-o), astfel că, de multe ori, încorporarea este automată. De asemenea, există posibilitatea ca achiziţia şi afectaţiunea (deci şi încorporarea) să fie realizate prin acelaşi act sau prin acte diferite. De exemplu, un consiliu local ar putea, printr-o primă hotărâre, accepta un legat ce i-a fost făcut. Vom avea astfel actul de achiziţie (legatul urmat de acceptare) prin care bunul intră în domeniul privat al comunei. Printr-o altă hotărâre ulterioară, acelaşi consiliu ar putea declara acest bun de utilitate publică - urmează a se construi un dispensar - şi, în consecinţă, să îl „treacă" în proprietatea sa publică. Dar, la fel, toate aceste manifestări de voinţă, având o natură juridică distinctă, ar putea fi înglobate şi într-o singură hotărâre. De regulă, actul de achiziţie îl precede pe cel de afectare (şi, desigur, pe cel de încorporare). Excepţie face exproprierea, în care actul de achiziţie (sau de transfer) - hotărârea judecătorească de expropriere - este precedat de actul de clasare: declaraţia de utilitate publică. Evident, încorporarea efectivă a bunului în domeniul public se va face automat, după actul de transfer şi plata despăgubirii juste şi „prealabile" (Ov. Podaru nr. 26, p. 35-36).
2. Termenul „se dobândeşte" este impropriu pentru a stabili că un anumit bun devine domenial, pentru că tinde să sugereze că un bun intră în domeniul public printr-un simplu act de achiziţie. Or, un bun devine domenial îndeplinind criteriile principale de domenialitate: titlul (comunitatea publică având astfel nevoie de un act de achiziţie), afectaţiunea (fiind deci necesar şi un act/fapt material de afectare a bunului la o utilitate publică concretă) şi, în fine, criteriul formal (bunul trebuind să fie şi clasat pentru a înlătura orice dubiu cu privire la apartenenţa sa la regimul domenial). Pe de altă parte, în toate situaţiile în care dobândirea proprietăţii publice se face în doi timpi [mai întâi statul ori unitatea administrativ-teritorială dobândeşte proprietatea (privată) asupra bunului, după care îl afectează unei utilităţi publice), mecanismul de dobândire a proprietăţii publice este practic acelaşi: un act oarecare de achiziţie urmat de afectare şi, eventual, clasare. Tocmai de aceea, în opinia noastră, acelaşi text legal ar trebui să cuprindă mai întâi modurile de dobândire a proprietăţii private (care ar putea fi diferite) şi apoi să stabilim modurile prin care un bun intră în proprietatea publică a unei colectivităţi publice (Ov. Podaru nr. 26, p. 36-37).
3. La o primă vedere, achiziţia ar trebui să fie principalul mod de dobândire a proprietăţii publice, alături de expropriere. însă nu este aşa, din cel puţin două cauze majore: prima, aceea că, potrivit art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, această ordonanţă nu se aplică contractelor de cumpărare de terenuri, clădiri existente, alte bunuri imobile ori drepturile asupra acestora. Altfel spus, ordonanţa se aplică numai la cumpărarea de bunuri mobile. Or, cvasitotalitatea bunurilor domeniale sunt bunuri imobile. A doua, aceea că, întrucât toate autorităţile publice sunt în principiu obligate să recurgă la procedura achiziţiilor, de cele mai multe ori o fac în nume propriu; sunt relativ rare (raportat la volumul total de contracte de achiziţie care se încheie în practică) situaţiile în care un asemenea contract se încheie în numele statului ori al unei unităţi administrative-teritoriale. Or, cum autorităţile publice, oricare ar fi ele, nu pot fi titulare de proprietate publică, nici contractele de achiziţie pe care acestea le încheie nu pot fi izvoare ale proprietăţii publice. în concluzie, pentru ca un contract de achiziţii publice să poată fi considerat mod de dobândire a proprietăţii publice, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie încheiat în numele statului ori al unei unităţi administrativ-teritoriale; b) să aibă ca obiect un bun esenţial pentru funcţionarea unui serviciu public, care să reclame astfel declararea lui ca fiind inalienabil. în toate celelalte cazuri, un contract de achiziţie publică nu poate reprezenta decât un mod de dobândire a proprietăţii private a administraţiei (Ov. Podaru nr. 31, p. 39).
4. în ceea ce priveşte afectarea pentru cauză de utilitate publică o bunurilor din domeniul privat, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, „Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit. e) (mai exact, potrivit art. 863 alin. (1) lit. e) NCC, căci art. 7 a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 - n.n.), se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local". Trecând peste utilizarea greşită a termenului „trecere", care sugerează un act de transfer, nu sunt prea multe de spus cu privire la această situaţie în care un anumit bun dobândeşte statutul de bun domenial. în esenţă, administratorul general al bunului - Guvernul, consiliul judeţean ori consiliul local - are şi atribuţia de a-i stabili afectaţiunea. Iar în exerciţiul acesteia îi poate stabili o anumită utilitate publică pe care nu o avea anterior, dedarându-l astfel inalienabil (Ov. Podaru nr. 32, p. 40).
5. în ceea ce priveşte sintagma „alte moduri prevăzute de lege”, desigur că nimic nu îl poate împiedica pe legiuitor să stabilească, printr-un text de lege specială, şi alte moduri de dobândire a proprietăţii publice. Uneori însă opţiunile acestuia iau forme dintre cele mai curioase. Astfel, în situaţia reglementată de art. 26 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, în ipoteza terenurilor situate în intravilan, modul de dobândire a proprietăţii publice este succesiunea vacantâ\ Prevederea nu are un fundament teoretic, căci, în mod evident, imobilele în cauză s-ar putea să nu prezinte nicio utilitate (publică) pentru unitatea administrativ-teritorială în cauză. Cu atât mai bizară apare astfel prevederea de la alin. (2), potrivit căreia dezafectarea/ declasarea acestora este interzisă, sub pedeapsă de nulitate: iată încă o dovadă, dacă mai era necesară, că legiuitorul nostru nu are o concepţie clară asupra distincţiei dintre proprietatea publică şi proprietatea privată. O modalitate insolită de dobândire a proprietăţii publice este prevăzută de art. 44 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional: o dare în plată (Ov. Podaru nr. 33, p. 40-41).