Art. 862 Noul cod civil Limitele exercitării dreptului de proprietate publică Dispoziţii generale

Art. 862

Limitele exercitării dreptului de proprietate publică

(1) Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite reglementate de lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate privată, în măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.

(2) Incompatibilitatea se constată prin acordul dintre titularul proprietăţii publice şi persoana interesată sau, în caz de divergenţă, pe cale judecătorească.

(3) În aceste cazuri, persoana interesată are dreptul la o justă şi promptă despăgubire din partea titularului proprietăţii publice.

Comentarii despre Art. 862 Noul cod civil Limitele exercitării dreptului de proprietate publică Dispoziţii generale

nelson denisa 27.01.2014

Legislaţie conexă: art. 602-630 NCC.

1. Acest text este, în opinia noastră, o încercare neinspirată de generalizare - la toate limitele dreptului de proprietate privată reglementate de art. 602-630 NCC - a prevederii legale de la art. 13 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică în materie de servituţi (abrogat prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil): acestea nu supravieţuiesc (în ipoteza în care fondul aservit este proprietate publică) decât în situaţia în care sunt compatibile cu uzul sau interesul public. încercarea de generalizare este neinspirată în

Citește mai mult

primul rând pentru că încearcă să răstoarne principiul priorităţii interesului public faţă de interesele private, recunoscut unanim în dreptul administrativ. în realitate, textul art. 862 alin. (1) NCC ar fi trebuit formulat exact invers: ca regulă, dreptul de proprietate publică nu este susceptibil de limitările specifice dreptului de proprietate privată, cu excepţia acelor limitări şi acelor situaţii în care există compatibilitate între uzul sau interesul public şi respectivele limite. Pentru că, până la urmă, ca regim juridic, dreptul de proprietate publică este altceva şi, numai în mod excepţional, acestuia ar trebui să i se aplice reguli specifice proprietăţii private.

2. Textul este neinspirat şi dintr-o altă perspectivă: astfel, el lasă să se înţeleagă ideea că orice proprietar care se învecinează cu domeniul public are dreptul la despăgubiri dacă proprietatea publică ar fi incompatibilă cu anumite limitări specifice celei private. Or, în realitate, acest drept la despăgubiri îl are numai proprietarul care suferă un prejudiciu special, adică acela care se află într-o situaţie deosebită faţă de ceilalţi proprietari vecini cu domeniul public. Astfel, ceea ce pare să uite noul Cod este faptul că aproape toate proprietăţile private se află în vecinătatea domeniului public rutier, căci aproape toate parcelele private au ieşire la drumul public. Or, ar fi absurd ca într-un oraş unde, bunăoară, potrivit regulamentului local de urbanism, autoritatea publică locală poate planta arbori la o distanţă mai mică de 2 m de proprietăţile private (de exemplu, trotuarele sunt mai înguste de 2 m), toţi proprietarii riverani să poată solicita despăgubiri. Numai în ipoteza unei proprietăţi private aflate într-o situaţie specială (un loc înfundat care nu are servitute de trecere, căci interesul public de natură militară este incompatibil cu aceasta), este de admis ipoteza plăţii unor despăgubiri. Oricum, cariera viitoare a acestui nou text legal este interesantă, urmând a fi modelată de jurisprudenţă.

3. Textul este criticabil şi din perspectiva reglementării modului de constatare a incompatibilităţii. Astfel, art. 862 instituie două modalităţi de constatare. Prima, „acordul dintre titularul proprietăţii publice şi persoana interesată", este, în opinia noastră, pe de o parte, inaplicabilă în practică, iar, pe de alta, imprecisă. Astfel, să ne imaginăm un teren proprietate privată care se învecinează cu proprietatea publică a statului. Şi întrucât Guvernul este organul care exercită prerogativele proprietăţii publice în acest caz, este greu de conceput cum s-ar putea realiza acest acord în concret (participarea persoanei interesate la o şedinţă de Guvern finalizată cu un contract semnat de primul-ministru nu este plauzibilă). Soluţia firească şi specifică dreptului public ar fi fost un act administrativ emis la cerere şi cenzurabil ulterior de către instanţa de contencios administrativ (în speţa noastră, particularul ar sesiza Guvernul cu privire la incompatibilitate, solicitând, totodată, reglementarea situaţiei sau acordarea de despăgubiri, urmând ca refuzul soluţionării acesteia sau o soluţie nesatisfăcătoare pentru particular să poată fi cenzurată de către instanţa de contencios administrativ potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004). Pe de altă parte, „persoana interesată" ar trebui să fie proprietarul limitrof proprietăţii publice, şi nu o altă persoană, pentru că „incompatibilitatea" despre care face vorbire acest text legal determină, în esenţă, o diminuare a valorii proprietăţii private vecine, astfel încât despăgubirea reglementată de alin. (3) nu reprezintă altceva decât contraechivalentul acestei diminuări a valorii proprietăţii. A doua, „pe cale judecătorească", suferă de asemenea prin imprecizie, căci se ridică în mod evident problema stabilirii instanţei competente să soluţioneze o asemenea cerere. în opinia noastră, este vorba despre instanţa de contencios administrativ: în primul rând, întotdeauna particularul va fi cel interesat să se constate incompatibilitatea dintre interesul public şi limitele specifice proprietăţii private, prin urmare, cadrul procesual (reclamantul - un particular vătămat; pârâtul - o autoritate publică) este cel specific unui litigiu de contencios administrativ. în al doilea rând însă, „materia" unui asemenea litigiu este una mai degrabă administrativă decât de drept comun: palparea unui interes public pentru a verifica dacă acesta este compatibil cu o limită impusă de lege proprietăţii private şi, deci, dacă nu cumva autoritatea publică nu săvârşeşte un exces de putere atunci când refuză să accepte limita în cauză.

Răspunde