Art. 870 Noul cod civil Apărarea dreptului de administrare Dreptul de administrare Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice

Reglementarea anterioară: Legea nr. 213/1998: „Art. 12. (4) în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în nume propriu. în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîn-deplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate

Citește mai mult

atrage revocarea dreptului de administrare".

Legislaţie conexă: art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448/1998).

1. Prevederile art. 870 raportate la dispoziţiile art. 696 alin. (1) NCC stabilesc că titularul dreptului de administrare are la îndemână „acţiunea confesorie de administrare". Desigur, se subînţelege, o asemenea acţiune ar trebui să fie soluţionată de către instanţa de drept comun. în opinia noastră, o asemenea abordare este greşită, întrucât, într-un asemenea litigiu, cu greu ar putea fi decelate raporturi juridice civile.

2. în practică ar putea apărea următoarele situaţii concrete: a) foarte rar s-ar putea întâlni situaţia în care un terţ ar pretinde un drept real civil asupra bunului domenial, căci în această situaţie ar trebui să conteste însăşi apartenenţa bunului la domeniul public (deci să nege chiar dreptul de proprietate publică). Or, în această situaţie, titularului atribuţiei de administrare nu îi mai rămâne decât să indice în instanţă pe titularul dreptului, în temeiul art. 64-66 CPC; b) uneori s-ar putea naşte litigii între titularul prerogativei de administrare şi administratorul general al bunului, care să pună în discuţie însăşi existenţa administrării („speciale"). Or, un asemenea litigiu este în mod evident unul de contencios administrativ, în care se pune în discuţie valabilitatea unui eventual act de revocare a prerogativei de administrare, care nu are nimic de-a face cu o acţiune confesorie; c) în fine, am putea fi şi în situaţia unui litigiu între două persoane de drept public care revendică fiecare un drept real de natură administrativă asupra bunului domenial. Dar şi atunci, în opinia noastră, ar trebui să ne aflăm în cadrul procesual al contenciosului administrativ, administratorul general al bunului fiind şi el introdus în cauză în calitate de pârât cu privire la valabilitatea sau eficacitatea unui act administrativ de constituire sau revocare (expresă sau tacită) a unui drept real asupra domeniului public. Căci nu este posibil, în opinia noastră, să coexiste în mod legal două drepturi reale concurente referitoare la aceeaşi dependinţă domenială: instituirea unuia prin act administrativ nu poate însemna decât revocarea celui anterior; d) numai în situaţia extremă în care un terţ a ocupat abuziv (şi, eventual, prin violenţă) domeniul public, am putea vorbi despre exerciţiul unei acţiuni confesorii de administrare a titularului acestei prerogative împotriva ocupantului ilegal. însă şi atunci soluţia firească ar trebui să fie alta: administraţia, care se bucură de privilegiul prealabilului, ar trebui să îl poată evacua pe ocupantul abuziv fără concursul instanţei de judecată (Ov. Podaru nr. 40, p. 54-55).