Art. 107 Noul Cod de Procedură Civilă Regula generală Competenţa teritorială

După determinarea instanţei competente ratione materiae pentru soluţionarea unei anumite cereri, delimitarea între instanţe de acelaşi grad presupune recurgerea la normele de competenţa teritoriala din noul Cod de procedură civilă sau, după caz, din acte normative speciale.

Competenţa teritorială este de trei feluri:

- competenţa teritorială de drept comun, când cererea se introduce la instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, dar părţile pot conveni să se judece la o altă instanţă;

- competenţă teritorială alternativă sau facultativă, dacă reclamantul are alegerea între două sau

Citește mai mult

mai multe instanţe deopotrivă competente;

- competenţă teritorială exclusivă sau excepţională, când cererea trebuie introdusă la o anumită instanţă, fără a exista pentru părţi posibilitatea de a stabili o altă instanţă.

Normele care reglementează competenţa teritorială sunt, în principiu, de ordine privata, dacă este vorba despre procese privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 117-121 NCPC, însă au caracterul unor norme de ordine publică în materie de persoane, precum şi în cazurile prevăzute de art. 117-121 NCPC.

1. Regula generală. Această normă reglementează competenţa de drept comun din punct de vedere teritorial pentru judecata în primă instanţă, în sensul că, în absenţa unei norme contrare, instanţa competentă este cea din art. 107. Caracterul de regulă generală în materia competenţei teritoriale (actor sequitur forum rei) rezultă explicit în noua reglementare atât din titlul normei, cât şi din sintagma „dacă legea nu prevede altfel", ce nu figura în art. 5 CPC 1865. Această sintagmă reflectă raportul dintre norma de drept comun şi o eventuală normă specială derogatorie.

Un element de noutate este şi referirea la pârâtul persoană juridică în cuprinsul aceleiaşi norme care vizează persoana fizică, referire dedusă din menţionarea sediului în cuprinsul regulii generale. în vechiul cod, regula de drept comun pentru ipoteza pârâtului persoană juridică era înscrisă într-o normă distinctă, respectiv art. 7 alin. (1) CPC 1865.

Reprezentând dreptul comun în materia competenţei teritoriale, regula înscrisă în art. 107 se aplică tuturor cererilor, cu excepţia celor pentru care legiuitorul prevede în alt fel. Ţinând cont de celelalte norme de competenţă din noul Cod de procedură civilă, regula vizează cererile personale, atât mobiliare, cât şi imobiliare, precum şi cererile referitoare la starea şi capacitatea persoanelor.

2. Domiciliul. în ceea ce priveşte persoana fizică, domiciliul reprezintă un atribut de identificare a acesteia. Noţiunea de domiciliu este definită de art. 87 NCC, în capitolul referitor la identificarea persoanei fizice.

în conformitate cu art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, „în limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni", iar semnificaţia unui concept în context se stabileşte prin actul normativ îl instituie, devenind obligatorie pentru actele normative din aceeaşi materie. Ca atare, noţiunea de „domiciliu", folosită în acelaşi context în conţinutul noului Cod de procedură civilă, nu poate avea altă semnificaţie decât cea care rezultă din noul Cod civil, în absenţa unei definiri specifice.

Conform noului Cod civil, „domiciliul unei persoane fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală". în acelaşi sens, al locuinţei declarate ca locuinţă principală, a fost modificată şi norma ce defineşte noţiunea de domiciliu din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil.

în doctrina şi în practica judiciară sub vechiul cod, s-a arătat constant că „noţiunea de domiciliu trebuie luată într-un sens mai larg, interesând nu atât locuinţa statornică sau principală a pârâtului, ci adresa unde pârâtul locuieşte efectiv".

Asocierea explicită pe care legiuitorul o face în definiţia domiciliului din noul Cod civil cu locuinţa principală nu semnifică o îndepărtare de concepţia domiciliului ca locuinţă „efectivă"; dimpotrivă, confirmă „ideea de domiciliu ca situaţie de fapt, susceptibilă de probare prin orice mijloc de probaţiune şi lăsată la aprecierea suverană a instanţei, nu ideea de domiciliu ca noţiune juridică".

Mai mult, legiuitorul a prevăzut că domiciliul este reglementat „în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor civile ale persoanei fizice".

Scopul regulii generale în materia competenţei teritoriale - acela de a proteja pe pârât, prezumat, până la finalizarea procesului, că nu datorează nimic reclamantului - nu ar fi atins dacă domiciliul nu ar fi asociat cu locuinţa efectivă a pârâtului, deoarece acesta ar fi lipsit de exerciţiul drepturilor sale procesuale.

Dacă titularul şi-a declarat domiciliul sau reşedinţa, dovada acestora se face, ca regulă, pe baza menţiunilor din cartea de identitate, conform art. 91 alin. (1) NCC.

Noul Cod civil, în art. 92, reglementează domiciliul minorului: ca regulă, acesta este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic.

Dacă părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, va decide instanţa de tutelă, cu ascultarea părinţilor şi a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic.

Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire. Dacă numai unul dintre părinţi reprezintă pe minor ori dacă minorul se află sub tutelă, domiciliul minorului este la reprezentantul legal.

Domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească este, de asemenea, la reprezentantul legal.

3. Sediul. în ceea ce priveşte persoana juridică, referirea la sediu este valabilă pentru orice persoană juridică de drept public sau privat, această regulă generală suportând derogări prin art. 109-111 NCPC.

4. Schimbarea domiciliului/sediului ulterior sesizării instanţei. în ceea ce priveşte alin. (2) al art. 107 NCPC, acesta constituie o consacrare expresă a unei concepţii reflectate constant în literatura juridică, în sensul că „pentru stabilirea competenţei teritoriale, prezintă interes domiciliul (...) pe care pârâtul îl avea în momentul sesizării instanţei, astfel încât schimbarea ulterioară a domiciliului nu influenţează competenţa".

De asemenea, practica anterioară a fost constantă în acelaşi sens: de exemplu, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis recent că „stabilirea reşedinţei de către pârât, ulterior chemării sale în judecată, reprezintă exerciţiul dreptului său subiectiv de a-şi stabili locuinţa temporară, în conformitate cu dispoziţiile legale, fără ca această împrejurare să aibă consecinţe asupra competenţei teritoriale a instanţei".

Alineatul (2) al art. 107 reglementează expres momentul determinării instanţei competente, respectiv acela al sesizării instanţei, astfel încât sunt nerelevante orice schimbări ulterioare referitoare la domiciliul sau sediul pârâtului. Deşi nu a existat o prevedere asemănătoare în vechiul cod, doctrina şi practica instanţelor au fost unanime în afirmarea acestui principiu, consacrat ca atare în noua reglementare.

O aplicaţie a acestui principiu se regăseşte în art. 6 alin. (3) din Legea insolvenţei nr. 85/2006, potrivit căruia „Tribunalul sau, după caz, tribunalul comercial, în a cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul debitorul la data sesizării instanţei cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, rămâne competent să soluţioneze cauza indiferent de schimbările ulterioare de sediu ale debitorului".