Art. 1079 Noul Cod de Procedură Civilă Competenţa exclusivă în materia unor acţiuni patrimoniale Dispoziţii speciale de competenţă internaţională a instanţelor române
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Dispoziţii speciale de competenţă internaţională a instanţelor române
Dispoziţii speciale de competenţă internaţională a instanţelor române
Art. 1079
Competenţa exclusivă în materia unor acţiuni patrimoniale
Instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la:
1. imobile situate pe teritoriul României;
2. bunuri lăsate în România de defunctul cu ultimul domiciliu în România;
3. contracte încheiate cu consumatori având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România, pentru prestaţii de consum curent destinate uzului personal sau familial al consumatorului şi fără legătură cu activitatea profesională sau comercială a acestuia, dacă:
a) furnizorul a primit comanda în România;
b) încheierea contractului a fost precedată în România de o ofertă sau o publicitate şi consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii contractului.
| ← Art. 1078 Noul Cod de Procedură Civilă Competenţa personală... | Art. 1080 Noul Cod de Procedură Civilă Competenţa... → |
|---|
Citește mai mult
modalitate de reglementare a competenţei, având o dublă funcţionalitate, nu este ferită de critici, în special fiindcă aduce atingere suveranităţii altor state. Chiar dacă nu există o interdicţie generală, instanţele trebuie să manifeste atenţie atunci când sunt sesizate cu o acţiune privind un imobil aflat în străinătate, întrucât există riscul ca, pronunţând o hotărâre, aceasta să nu fie recunoscută în statul în care se află imobilul.Din practică s-a observat însă că, spre exemplu, într-un litigiu referitor la închirierea unui imobil de vacanţă nu există raţiune pentru o competenţă bazată pe criteriul situarii imobilului, astfel că această competenţă trebuie nuanţată. Prin urmare, în asemenea cazuri este preferabilă competenţa instanţei domiciliului pârâtului, care este mult mai potrivită, mai ales în cazul în care niciuna dintre părţi nu îşi are domiciliul sau reşedinţa în ţara unde se află imobilul.
în acest sens, art. 22 din Regulamentul Bruxelles I restrânge sfera acestei competenţe exclusive la acţiunile reale imobiliare şi de închiriere, cu excepţia închirierii în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult şase luni consecutive.
în sistemul competenţelor stabilite prin LDIP, în doctrină s-a făcut precizarea că dispoziţiile art. 151 pct. 7 se referă la acţiunile reale imobiliare, fiind necesară coroborarea cu art. 149 pct. 9, care se aplică acţiunilor personale imobiliare. Aceste consideraţii sunt în continuare de actualitate, urmând a fi aplicate în consecinţă.
Pe de altă parte, anumite state au reglementat o competenţă proprie şi în procesele privind imobilele situate în alte state. Hotărârile astfel pronunţate riscă consecinţa negativă, menţionată mai sus.
Printre competenţele exclusive ale instanţelor române, LDIP cuprindea şi pe cea privind executarea silită a unui titlu executoriu pe teritoriul României (art. 151 pct. 8). Dispoziţia era menită să ferească debitorii cu domiciliul în România sau ale căror bunuri se află în România de abuzurile din partea creditorului. Totodată, această competenţă ţine de suveranitatea fiecărui stat, nefiind permisă exercitarea unor atribuţii privind executarea silită de către instanţe sau organe de executare străine pe teritoriul altui stat. însă eliminarea dispoziţiei nu poate duce la concluzia că este vorba de o excludere a competenţei exclusive a instanţelor române.
O altă competenţă exclusivă a instanţelor române cuprinsă în LDIP, care nu a fost reţinută de noul Cod de procedură civilă, se referă la faliment sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediul în România.
2. Succesiunile. în materie succesorală, atât vechea, cât şi actuala reglementare au păstrat o competenţa divizata a instanţelor. Criteriile utilizate sunt ultimul domiciliu al defunctului, respectiv locul situării bunului. Aşadar, faţă de primul criteriu, competenţa instanţelor române se păstrează, chiar dacă decesul a intervenit în străinătate, însă domiciliul se află în România.
Constatăm că între competenţa şi dreptul aplicabil nu exista coincidenţa, ultimul bazându-se în totalitate pe noţiunea de reşedinţă obişnuită. Aşa cum vom vedea mai jos, dreptul Uniunii Europene a optat pentru o competenţă unică, bazată pe ultima reşedinţă obişnuită a defunctului. Chiar dacă alte legislaţii străine au păstrat sistemul dualist de competenţă, s-a trecut la noţiunea mai modernă a ultimei reşedinţe obişnuite a defunctului.
Faţă de sistemul LDIP, situaţiile se inversează, noul Cod de procedură civilă urmărind de această dată o competenţa exclusiva în acţiunile succesorale cu caracter real, respectiv una preferenţiala în acţiunile cu caracter personal [art. 1080 alin. (1) pct. 6]. într-adevăr, aşa cum bine s-a observat în doctrină, cele două texte se referă la cele două categorii de acţiuni succesorale.
Subliniem faptul că acţiunile la care se referă art. 1079 pct. 2 au ca obiect şi bunurile imobile prin destinaţie.
în privinţa succesiunilor, la nivel internaţional nu s-a ajuns la o unificare decât în privinţa dreptului aplicabil. O intenţie există şi în privinţa competenţei jurisdicţionale. Aşa cum arătam la început, materia succesiunilor este exclusă în mod expres de la domeniul de aplicare al Regulamentelor Bruxelles I şi II bis. Proiectul de regulament în materie, elaborat de Parlamentul European şi Comisia Europeană, încearcă să unifice regulile de competenţă, fixând competenţa instanţei de pe teritoriul statului membru în care se afla reşedinţa obişnuită a defunctului la momentul decesului. Ne exprimăm în favoarea unei competenţe unice în viitor şi la noi, aşa cum este înscrisă şi în art. 118 NCPC. De asemenea, o trecere de la domiciliu la reşedinţa obişnuită ar fi mai aproape de realitate.
în raporturile bilaterale, competenţa privind procedura succesorală este împărţită după cum se referă la bunurile mobile şi imobile. Primele revin instanţelor din statul de cetăţenie, ultimele celor de la locul situării bunurilor. Competenţa privind bunurile mobile, nefiind exclusivă, permite ca succesorii să determine prin acordul tuturor competenţa instanţelor din statul în care se află toate bunurile mobile, care poate să nu fie cea a statului de cetăţenie.
3. Contractele încheiate cu consumatorii. în materie de consum, competenţa exclusivă este rezervată instanţelor române în cazul contractelor încheiate cu consumatori având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România, pentru prestaţii de consum curent destinate uzului personal sau familial al consumatorului şi fără legătură cu activitatea profesională sau comercială a acestuia.
Următoarele condiţii trebuie îndeplinite:
a) furnizorul a primit comanda în România;
b) încheierea contractului a fost precedată în România de o ofertă sau o publicitate şi consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii contractului.
Prin această competenţă exclusivă, s-a dorit protejarea consumatorilor faţă de furnizorii care au o poziţie mai puternică, împotriva cărora purtarea unui proces în alt stat ar putea să îi ducă la cheltuieli procesuale mult peste valoarea litigiului.
Competenţa fixată se referă atât la acţiunile introduse de consumator împotriva furnizorului, cât şi invers. Punctul de legătură îl reprezintă domiciliul sau reşedinţa consumatorului din România, iar nu cetăţenia acestuia. De asemenea, competenţa exclusivă nu este atrasă dacă este vorba de un consumator persoană juridică sau dacă consumatorul persoană fizică a încheiat contractul pentru alte prestaţii decât cele pentru uzul personal sau familial, respectiv în legătură cu activitatea profesională sau comercială a acestuia. Subzistă întrebarea dacă titular al acţiunii pot fi şi organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor care au capacitate procesuală activă în această materie, potrivit art. 32 lit. d) din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată.
în privinţa persoanei cu care consumatorul încheie contractul, dispoziţia de faţă este imprecisă, utilizând termenul de furnizor*. S-ar putea ajunge la concluzia că în calitate de furnizor poate fi orice persoană, inclusiv o altă persoană fizică sau chiar un alt consumator. în sistemul Regulamentului Bruxelles I şi, anterior, în cel al Convenţiei de la Bruxelles, s-a recurs la noţiunea generală de „persoană".
Elementul de extraneitate al acestor litigii nu reiese cu claritate din redactarea textului. La o primă lectură, s-ar părea că cele două condiţii, respectiv furnizorul să fi primit comanda în România; încheierea contractului a fost precedată în România de o ofertă sau o publicitate şi consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii contractului, sunt cumulative. într-o astfel de situaţie, constatăm însă că toate elementele litigiului se află în România, ceea ce ar elimina caracterul său de extraneitate. în realitate, cele două situaţii sunt alternative, elementul de extraneitate fiind conferit de locul încheierii contractului, respectiv domiciliul/sediul furnizorului etc. în ambele situaţii, competenţa a fost atrasă pe considerentul că furnizorul desfăşoară în România o activitate de atragere a clienţilor.
Paleta contractelor încheiate cu consumatorii în condiţiile mai sus enunţate corespunde formulării generale, acoperind vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii - inclusiv cele turistice şi financiare -, mai puţin serviciile de transport, pentru care este rezervată o competenţă preferenţială a instanţelor române. De asemenea, nu sunt incluse contractele de asigurare.
Norma de competenţă acoperă şi cazurile, frecvent întâlnite în practică, ale contractelor încheiate prin mijloace electronice. în cazul furnizorului de servicii ale societăţii informatice stabilit într-un stat care încheie un contract cu un consumator - aşa cum sunt definite noţiunile în art. 1 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată competenţa exclusivă a instanţelor române este atrasă în condiţii identice cu cele prezentate mai sus.
Fiind de regulă vorba de procese privind prestaţii de consum în care consumatorul a efectuat plăţi în avans, în cele mai multe dintre cazuri procesele vor fi îndreptate împotriva furnizorilor.
în spaţiul Uniunii Europene s-a dorit, de asemenea, protejarea părţii defavorizate, printr-o competenţă derogatorie de la cea instituită la domiciliul sau sediul pârâtului, mai favorabilă intereselor sale (art. 15-17 din Regulamentul Bruxelles I).
Faţă de reglementarea noastră, regula specială de competenţă priveşte consumatorul persoană fizică şi juridică, contractele încheiate fiind considerate a fi situate în afara domeniului său profesional. Este de reţinut faptul că norma înscrisă în art. 1079 pct. 3 are un caracter subsidiar, urmând a se aplica în cazul în care pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru. Cu toate acestea, dacă partea cu care consumatorul încheie un contract deţine o sucursală, agenţie sau altă întreprindere pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul contestaţiilor cu privire la exploatarea sucursalei, agenţiei sau întreprinderii, că partea în cauză are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.
Contrar dispoziţiilor similare existente în alte legislaţii străine [art. 97 alin. (2) CDIP belgian] sau în dreptul Uniunii Europene (art. 17 din Regulamentul Bruxelles I), care prevăd posibilitatea încheierii de convenţii de alegere a forului în litigii în această materie, legiuitorul român a exclus în totalitate acest lucru.