Art. 1078 Noul Cod de Procedură Civilă Competenţa personală exclusivă Dispoziţii speciale de competenţă internaţională a instanţelor române
| Comentarii |
|
Dispoziţii speciale de competenţă internaţională a instanţelor române
Art. 1078
Competenţa personală exclusivă
Instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate din sfera statutului personal referitoare la:
1. acte de stare civilă întocmite în România privind persoane domiciliate în România şi care sunt cetăţeni români sau apatrizi;
2. încuviinţarea adopţiei, dacă cel ce urmează a fi adoptat domiciliază în România şi este cetăţean român sau apatrid;
3. tutela şi curatela pentru protecţia unei persoane cu domiciliul în România, care este cetăţean român sau apatrid;
4. punerea sub interdicţie judecătorească a unei persoane cu domiciliul în România;
5. desfacerea, nulitatea sau anularea căsătoriei, precum şi alte litigii între soţi, cu excepţia celor referitoare la imobile situate în străinătate, dacă la data introducerii cererii ambii soţi domiciliază în România şi unul dintre ei este cetăţean român sau apatrid.
| ← Art. 1077 Noul Cod de Procedură Civilă Termene Dispoziţii... | Art. 1079 Noul Cod de Procedură Civilă Competenţa exclusivă... → |
|---|
Criteriile după care se fixează această competenţă sunt locul înregistrării actelor, la care se adaugă domiciliul şi cetăţenia persoanei pe numele căreia a fost înregistrat actul. Aşadar, este vorba de acte încheiate în România, care privesc persoane domiciliate în România şi care sunt cetâţeni români sau apatrizi. Reţinem faptul că, în privinţa soluţionării cererilor de anulare, completare şi modificare a actelor de stare civilă formulate de
Citește mai mult
cetăţenii români cu domiciliul în străinătate, precum şi de străini, competenţa aparţine Judecătoriei Sectorului 1 al municipiului Bucureşti, potrivit art. 57 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată. Suntem de părere că şi în acest caz ne aflăm în prezenţa unei competenţe internaţionale exclusive, care stabileşte în acelaşi timp şi instanţa competentă din punct de vedere teritorial şi material.Aşa cum reiese din ansamblul Legii nr. 119/1996, coroborată cu art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC, competenţa materială revine judecătoriei, iar din punct de vedere teritorial, aceasta este împărţită în mod alternativ, după domiciliul din România al persoanelor care au calitate procesuală activă. Se observă faptul că aceste procese dobândesc caracter de extraneitate dacă reclamantul are domiciliul în străinătate, astfel că dispoziţiile de competenţă din legea sus-menţionată sunt înlocuite de cea din art. 1071 alin. (2) NCPC, potrivit căreia, în cazul în care nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 al municipiului Bucureşti.
De regulă, în procesele cu element de extraneitate privind actele de stare civilă este vorba despre contestaţii referitoare la acte de stare civilă încheiate în România privind cetăţeni români sau apatrizi domiciliaţi în România, introduse de reclamanţi cu domiciliul în alt stat.
în materia actelor de stare civilă menţionăm existenţa Comisiei Internaţionale de Stare Civilă (CISC), organizaţie interguvernamentală înfiinţată în anul 1948. Obiectivul ei este facilitarea cooperării internaţionale în materie de stare civilă şi facilitarea schimbului de informaţii între ofiţerii de stare civilă. Până în prezent, România a aderat prin Legea nr. 65/2012 la Convenţia nr. 16 referitoare la eliberarea extraselor multilingve ale actelor de stare civilă, semnată la Viena la 8 septembrie 1976.
Se observă că în privinţa constituirii şi înregistrării persoanelor juridice nu s-a rezervat nicio competenţă internaţională. Având în vedere motivele pentru care există o compe
tenţă exclusivă în privinţa persoanelor fizice, suntem de părere că o dispoziţie privind competenţa instanţelor române, paralelă cu dispoziţiile privind dreptul aplicabil înscrise în art. 2580-2581 Noul Cod Civil, ar fi utile. Aşa fiind, propunem de lege ferenda o dispoziţie similară cu cea din art. 109 CDIP belgian, care să instituie o competenţă exclusivă a instanţelor române în privinţa înfiinţării, funcţionării, dizolvării şi lichidării persoanelor juridice având sediul principal în România la data introducerii cererii.
2. Adopţia. în etapa judiciară a procedurii adopţiei internaţionale, instanţelor române le revine competenţa exclusivă în cazul în care adoptatul domiciliază în România şi este cetăţean român sau apatrid, condiţii care trebuie întrunite în mod cumulativ. în plan intern, competenţa este stabilită de art. 74 alin. (3) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, republicată, potrivit căruia cererile sunt de competenţa tribunaluluiîn a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului. Cauzele pentru judecarea cărora nu se poate determina instanţa competentă se judecă de Tribunalul Bucureşti.
Alături de această dispoziţie, întâlnim norme de competenţă şi în unele convenţii bilaterale la care România este parte. De asemenea, o largă incidenţă o are şi Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993, în legătură cu procedura cooperării între autorităţilor centrale desemnate ale fiecărui stat contractant, precum şi în cea legată de recunoaşterea şi efectele adopţiilor.
Elementul de extraneitate reiese din art. 52 din Legea nr. 273/2004, care prevede că adoptatorul sau familia adoptatoare are reşedinţa obişnuită în străinătate. încuviinţarea adopţiei internaţionale este posibilă dacă adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare este rudă până la gradul al IV-lea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne. Alte legislaţii leagă competenţa propriilor instanţe de persoana adoptatorului, iar nu de cea a adoptatului, cum sunt legislaţia elveţiană, precum şi majoritatea convenţiilor bilaterale amintite mai sus. însă tot aici întâlnim o competenţă alternativă, a celor două state contractante, dacă persoana adoptată şi adoptatorul sunt de cetăţenii diferite.
Cuprinsul dispoziţiei art. 1078 pct. 2 este preluat din LDIP, fără a îndrepta neajunsurile pe care aceasta le avea. Astfel, s-a păstrat criteriul domiciliului, fără a se observa că în practica internaţională în materie s-a renunţat la acesta, în favoarea reşedinţei obişnuite.
De asemenea, nu există în continuare o referire în privinţa competenţei instanţelor române în ceea ce priveşte desfacerea şi anularea adopţiei. Pe seama acestui aspect există o discuţie interesantă în doctrină. Astfel, în lipsa unei dispoziţii exprese, s-a încercat atragerea competenţei instanţelor române pentru cererile privind desfacerea şi anularea adopţiei prin trimitere la procesele privind actele de stare civilă, respectiv cele privind ocrotirea minorilor, pentru ipoteza în care adoptatul şi-a stabilit domiciliul în alt stat. Dincolo de aprecierile pentru argumentele aduse, suntem de părere că cererile întemeiate pe art. 1078 pct. 1 privesc actul de stare civilă în sensul de instrumentum probationis, iar nu de negotium iuris. Acest lucru reiese clar din sintagma: actul întocmit. Pe de altă parte, noul Codul civil s-a îndepărtat de la concepţia potrivit căreia adopţia reprezintă o măsură de protecţie a copilului.
S-ar putea lua în considerare o interpretare extensivă a acestei dispoziţii, devenind aplicabilă şi în cazurile de încetare a adopţiei. însă o asemenea interpretare ar veni în contradicţie cu norma de competenţă internă, care stabileşte că instanţele române sunt exclusiv competente doar pentru cererile de încuviinţare a adopţiei - nu şi pentru alte cereri -, dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România şi este cetăţean român sau persoană fără cetăţenie.
în acelaşi timp, instanţele române sunt competente să judece cererile în materia adopţiei dacă cel puţin una dintre părţi are reşedinţa obişnuită în România [art. 74 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004]. Această dispoziţie este suficientă pentru cererile referitoare la încetarea adopţiei, ea acoperind situaţia întâlnită în practică în care copilul nu a fost deplasat în statul primitor. Dacă s-ar atrage competenţa exclusivă a instanţelor române pentru toate cererile de încetare a adopţiei, se naşte pericolul ca hotărârile să nu îşi producă efecte în statul primitor, în cazul în care adoptatul şi-a stabilit reşedinţa în acest stat. Pe de altă parte, în cazul unei adopţii încheiate în străinătate, adoptatorii având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România, instanţele române ar deveni competente asupra încetării adopţiei, în deplină concordanţă cu art. 1065. Nu mai puţin însă, pentru cauzele de nulitate a adopţiei anterioare încheierii adopţiei internaţionale, instanţele române ar fi cele mai în măsură să se pronunţe. în orice caz, o intervenţie a legiuitorului ar fi utilă.
Privind la legislaţiile altor state, observăm că CDIP belgian sau LDIP elveţiană conţin o dispoziţie expresă şi pentru cererile privind încetarea adopţiei. în acelaşi sens sunt şi unele convenţii bilaterale de asistenţă juridică încheiate de România, cu Republica Moldova sau Ucraina, de pildă.
O ultimă observaţie: aşa cum am văzut, competenţa stabilită de lege nu acoperă toate situaţiile referitoare la adopţia persoanelor cetăţeni români, aşa cum este situaţia în care cel ce urmează a fi adoptat nu domiciliază în România. Ne întrebăm dacă în asemenea situaţii se poate recurge la forul de necesitate (art. 1069), cel puţin în cazul în care adopţia nu poate fi încuviinţată în statul de domiciliu al adoptatului. Pornind de la principiul interesului superior al copilului, opinăm în favoarea unui răspuns afirmativ. în acest caz, legea aplicabilă de instanţa română urmează a fi determinată potrivit dispoziţiilor art. 2607-2610 Noul Cod Civil.
3. Tutela şi curatela. în privinţa tutelei şi curatelei - măsuri de ocrotire a minorilor şi a majorilor -, competenţa exclusivă a instanţelor române are un câmp de aplicare restrâns, cel puţin în privinţa ocrotirii minorului, datorită convergenţei cu numeroasele instrumente internaţionale şi comunitare care prevalează.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru atragerea competenţei exclusive sunt: persoana ocrotita trebuie sâ aibâ domiciliul în România şi să fie cetâţean român sau apatrid. Dacă persoana a cărei ocrotire se cere nu este cetăţean român sau nu are domiciliul în România, instanţele române sunt în continuare competente, însă nu în mod exclusiv. în sprijinul afirmaţiei sunt şi dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, referitoare la copiii cărora le sunt aplicabile măsurile de ocrotire.
Dacă legiuitorul român s-a limitat doar la tutelă în privinţa copiilor, Regulamentul Bruxelles II bis se referă şi la plasamentul transfrontalier, caz în care competenţa instanţelor se determină potrivit regulilor referitoare la răspunderea părintească [art. 1 alin. (2) lit. d) coroborat cu art. 8-15]. în realizarea măsurii speciale, s-a prevăzut un mecanism de cooperare între autorităţile statelor membre implicate (art. 53 şi art. 56). Astfel, în cazul în care instanţa de la reşedinţa obişnuită a copilului preconizează luarea acestei măsuri, iar plasarea va avea loc în alt stat membru, consultă în prealabil autoritatea centrală sau autoritatea competentă din statul în care urmează a fi plasat copilul, în cazul în care intervenţia unei autorităţi publice este prevăzută în acest stat membru pentru cazurile interne de plasare a copiilor.
Dispoziţii similare cu cea de mai sus, însă în privinţa tutelei şi curatelei, întâlnim în numeroase convenţii bilaterale de asistenţă judiciară încheiate de România cu alte state.
De utilitate practică este şi procedura transmiterii competenţei privind tutela sau curatela de la autoritatea din statul de cetăţenie la autoritatea mai bine plasată, din statul unde persoana ocrotită are domiciliul, reşedinţa sau bunurile.
Ne întrebăm dacă dispoziţiile prezentate mai sus sunt aplicabile şi în raporturile dintre statele membre, în sistemul competenţelor fixate în cadrul Regulamentul Bruxelles II bis. Răspunsul este oferit de art. 59 alin. (1) din regulament, potrivit căruia dispoziţiile sale înlocuiesc, pentru statele membre, convenţiile existente la data intrării sale în vigoare, care au fost încheiate între două sau mai multe state membre şi care se referă la materiile reglementate de acesta. în opinia noastră, dispoziţiile regulamentului prevalează în materiile reglementate, acolo unde există o suprapunere de dispoziţii. Or, procedurile amintite din convenţiile bilaterale nu îşi găsesc un corespondent în cadrul comunitar. De aceea, credem că ele continuă să fie aplicabile.
Convenţia de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor reprezintă cel mai important şi mai modern instrument convenţional în materie. Ea reprezintă o dezvoltare substanţială a convenţiilor anterioare în materie încheiate sub egida Conferinţei de Drept Internaţional Privat de la Haga. Astfel, s-a dorit un instrument atotcuprinzător, referitor la competenţa jurisdic-ţională şi administrativă, precum şi legea aplicabilă în toate materiile implicate, inclusiv copiii neînsoţiţi şi plasamentul transfrontalier.
Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Cehia, Coreea de Nord, Croaţia, Republica Moldova, Polonia, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Ucraina, Ungaria. Astfel, cele două măsuri pot fi luate şi de autorităţile statului pe teritoriul căruia se află domiciliul, reşedinţa sau bunurile persoanei căreia i-au fost instituite, cu condiţia înştiinţării autorităţii statului de cetăţenie - competentă să ia de regulă aceste măsuri. în pricini grabnice, autoritatea poate lua măsura singură, însă cu obligaţia de informare neîntârziată ulterioară a autorităţii celuilalt stat. Aşadar, în sistemul convenţiilor bilaterale, competenţa instanţelor române nu este una exclusivă.
Competenţa privind tutela sau curatela se consideră transmisă, atunci când autoritatea căreia îi este adresată cererea acceptă preluarea competenţei şi informează despre aceasta autoritatea de la care provine cererea. Cu toate acestea, pe calea preluării competenţei nu se prorogă şi competenţa asupra statutului personal al persoanei ocrotite, iar în privinţa capacităţii de folosinţă sau a capacităţii de exerciţiu se va aplica legea statului de cetăţenie.
Măsurile de ocrotire a majorilor fac şi obiectul Convenţiei de la Haga din 13 ianuarie 2000 privind protecţia internaţională a adulţilor, la care România şi-a manifestat interesul de a deveni parte, nefiind însă concretizat până în prezent.
4. Interdicţia judecătorească. Interdicţia judecătorească fiind o măsură de ocrotire specială, ce priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, dar şi siguranţa publică, este firesc ca legiuitorul să prevadă o competenţă exclusivă a instanţelor române în această materie, în cazul în care persoana asupra căreia urmează a fi instituită, indiferent de cetăţenie, domiciliază în România.
Punerea sub interdicţie judecătorească nu figurează în mod expres în cadrul domeniului de aplicare al Regulamentul Bruxelles II bis şi al Convenţiei privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, referindu-se doar la alte instituţii similare tutelei şi curatelei şi excluzând în acelaşi timp din domeniul de aplicare doar chestiunile legate de starea persoanei, iar nu şi cele privind capacitatea. Având în vedere faptul că, alături de lipsirea de capacitate de exerciţiu a persoanei căreia i se aplică măsura, interdicţia produce şi efectul instituirii tutelei (art. 171 Noul Cod Civil), credem că, cel puţin în privinţa acestui din urmă efect, vor prevala dispoziţiile celor două instrumente, în special în legătură cu recunoaşterea în alt stat membru a instituirii tutelei, cuprinse în hotărârile de interdicţie. în acelaşi timp, suntem de părere că, acolo unde există un cadru bilateral cu un alt stat membru, aşa cum este cazul cu Polonia (art. 25-27), normele de competenţă judiciară întâlnite rămân aplicabile. De altfel, chestiunile legate de interdicţie, inclusiv competenţa internaţională, sunt reglementate în mod restrâns în cadrul convenţional'. O explicaţie este lipsa unei echivalenţe între cauzele de punere sub interdicţie din legislaţiile în cauză.
Aşa cum s-a precizat şi în literatura de specialitate, competenţa înscrisă în art. 1078 pct. 4 este valabilă şi pentru cererile de ridicare a măsurii interdicţiei.
5. Desfacerea, nulitatea sau anularea căsătoriei. Având probabil cea mai mare frecvenţă în practică, competenţa exclusivă în privinţa divorţului, nulităţii sau anulării căsătoriei este dublu condiţionată ca, la data introducerii cererii, ambii soţi sâ domicilieze în România şi unul dintre ei să fie cetăţean român sau apatrid.
Prima observaţie se referă la faptul că în alte legislaţii s-a renunţat la competenţa exclusivă în această materie sau, în orice caz, în alte condiţii. Pe de altă parte, era preferabilă noţiunea de reşedinţă comună în locul celei de domiciliu, aşa cum o regăsim în criteriile legii de aplicare în materia divorţului (art. 2597 şi art. 2600 Noul Cod Civil). De aceea, pentru a urma tandemul competenţei internaţionale cu legea aplicabilă, propunem de lege ferenda introducerea următoarelor criterii de determinare a competenţei: reşedinţa obişnuită a soţilor în România sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în România, în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau are cetăţenia română.
Legarea competenţei de cetăţenia unuia dintre soţi este menită să evite utilizarea instanţelor române şi de către persoane având cetăţenie străină pentru a divorţa în condiţii mai favorabile decât în statul de cetăţenie sau de domiciliu. Concomitent, se asigură protecţia soţului de cetăţenie română care domiciliază în România împotriva acţiunilor introduse de celălalt soţ în alt stat. în acest context, ne putem întreba dacă instanţele române pot judeca cereri privind desfacerea căsătoriei în lipsa criteriilor de legătură de mai sus. Răspunsul este afirmativ, cel puţin prin trimitere la mecanismul forului de necesitate (art. 1069). în orice caz, nefiind vorba în art. 1078 pct. 5 doar de căsătorii încheiate în România, este utilă verificarea posibilităţii de recunoaştere a divorţului astfel pronunţat în statul în care s-a încheiat căsătoria.
Cererea reconvenţională a celuilalt soţ va fi judecată, potrivit art. 1073 lit. b), de instanţa sesizată cu cererea principală. De asemenea, instanţa sesizată cu cererea de divorţ va judeca şi cererile accesorii şi incidentale prevăzute de art. 918 NCPC.
Această competenţă exclusivă condiţionată este rezervată şi în privinţa altor litigii între soţi, cu excepţia celor referitoare la imobile situate în străinătate. Poate fi vorba în acest context de litigiile personale şi patrimoniale dintre soţi, care, în caz de neînţelegere, se rezolvă pe cale judecătorească. Ne întrebăm dacă această competenţă priveşte şi litigiile ulterioare desfacerii căsătoriei, dar izvorâte din căsătorie. Suntem tentaţi a oferi un răspuns afirmativ şi în acest caz.
5.1. Prin comparaţie, în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei, autorităţile din statele membre ale Uniunii Europene au o competenţă mult lărgită, după criterii generoase (art. 3 din Regulamentul Bruxelles II bis). Aşa cum bine s-a observat, cazul încetării căsătoriei datorită decesului unui soţ nu este acoperit de regulament.
Convenţiile bilaterale enumerate atunci când am analizat competenţa prevăzută de art. 1078 pct. 2 conţin şi dispoziţii referitoare la divorţ. Competenţa este stabilită astfel:
a) dacă amândoi soţii au cetăţenia unuia dintre state şi locuiesc, la data introducerii acţiunii de divorţ, pe teritoriul celuilalt stat, competenţa revine instanţelor ambelor state;
b) în cazul în care, la data introducerii acţiunii de divorţ, fiecare soţ are cetăţenia unuia dintre cele două state şi locuieşte fiecare pe teritoriul unuia dintre state, sunt competente instanţele ambelor state.
5.2. Strâns legată de materia matrimonială este şi cea a răspunderii părinteşti. Legiuitorul nostru nu a prevăzut nicio competenţă în litigiile cu element de extraneitate privind răspunderea părintească - neglijenţă ce nu poate fi trecută cu vederea. Probabil s-a pornit de la presupunerea că, odată cu divorţul, soţii soluţionează şi aspectul răspunderii părinteşti. însă practica a indicat o frecvenţă ridicată a cazurilor în care apar asemenea litigii chiar în timpul căsătoriei sau în afara căsătoriei, datorită stabilirii copilului într-un alt stat. Importanţa legiferării unei competenţe este sporită şi de concepţia noului Cod civil, potrivit căruia, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi (art. 397 Noul Cod Civil).
Alături de competenţa în materie matrimonială, Regulamentul Bruxelles II bis o reglementează şi pe cea în materia răspunderii părinteşti (art. 8-15), care ţine cont de reşedinţa obişnuită a copilului. Aşadar, cele două competenţe sunt menite a avea o existenţă de sine-stătătoare. în anumite condiţii, cele două se întâlnesc, având loc o prorogare de competenţă, în orice chestiune privind răspunderea părintească, în favoarea instanţelor judecătoreşti din statul membru care exercită competenţa cu privire la o cerere de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei (art. 3, art. 12 din Regulamentul Bruxelles II bis).
Convenţia de la Haga din 1996, menţionată mai sus, cuprinde, la rândul ei, dispoziţii de competenţă în materia răspunderii părinteşti, care este stabilită potrivit criteriului reşedinţei obişnuite a copilului.