Art. 112 Noul Cod de Procedură Civilă Pluralitatea de pârâţi Competenţa teritorială
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Competenţa teritorială
Competenţa teritorială
Art. 112
Pluralitatea de pârâţi
(1) Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia; în cazul în care printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.
(2) Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
| ← Art. 111 Noul Cod de Procedură Civilă Cereri îndreptate... | Art. 113 Noul Cod de Procedură Civilă Competenţa teritorială... → |
|---|
în doctrină, s-a opinat că situaţia pluralităţii de pârâţi nu ar reglementa una dintre ipotezele de competenţă alternativă, deoarece „la baza alegerii reclamantului nu stau mai multe criterii - ca în cazul tuturor celorlalte împrejurări de competenţă
Citește mai mult
alternativă - ci unul singur: domiciliul copârâţilor". Pentru calificarea competenţei ca fiind alternativă sau exclusivă nu este, însă, relevant numărul criteriilor de alegere, ci faptul existenţei unei opţiuni între instanţe deopotrivă competente, în termenii art. 116 NCPC.în ipoteza în care există cel puţin un pârât debitor principal, reclamantul nu are drept de opţiune între instanţa de la domiciliul ori sediul acestuia şi instanţa de la domiciliul sau sediul pârâtului obligat accesoriu, competenţa stabilindu-se în considerarea debitorului principal.
2. Prorogare legală de competenţă. Articolul 112 NCPC reglementează expres un caz de extindere a competenţei pentru instanţa sesizată de către reclamant, care devine competentă să soluţioneze litigiul şi în raport cu pârâţii care îşi au domiciliul sau reşedinţa în circumscripţiile altor instanţe.
3. Condiţii pentru aplicarea normei. Articolul 112 NCPC se aplică doar în cazul cererilor personale, precum şi al cererilor reale mobiliare, nu şi în cazul cererilor reale imobiliare, care se adresează numai instanţei de la locul imobilului (art. 117 NCPC). Aşadar, art. 112 este incident numai dacă nu se încalcă norme de competenţă de ordine publică.
Este necesar, de asemenea, ca obiectul cererii de chemare în judecată să se refere la o obligaţie comună a părţilor sau ca obligaţiile pârâţilor să aibă aceeaşi cauză ori ca între obiectul şi cauza capetelor de cerere formulate împotriva fiecărui pârât să existe o strânsă legătură. Trebuie întrunită, aşadar, situaţia de coparticipare procesuală pasivă prevăzută de art. 60 NCPC.
4. Situaţia pârâtului fictiv. Alineatul (2) al art. 112 NCPC conţine o dispoziţie nouă, care reflectă o soluţie consacrată în doctrină, în condiţiile reglementării anterioare, pentru ipoteza pârâtului chemat în judecată numai în scopul sesizării unei instanţe convenabile reclamantului, prevalându-se de domiciliul acelui pârât. Norma prevede că, în acest caz, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Dacă excepţia nu este invocată sau nu este invocată cu respectarea termenului legal, instanţa sesizată de către reclamant va rămâne învestită cu soluţionarea cauzei.
Acest text confirmă caracterul de ordine privata al necompetenţei în ipoteza dată, excepţia de necompetenţă invocându-se doar de câtre pârâţi, nu şi de către instanţă din oficiu ori de către reclamant. întrucât norma nu distinge, excepţia poate fi invocată de către oricare dintre pârâţi, inclusiv de către pârâtul fictiv.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 130 alin. (3) NCPC, în acest caz excepţia de necompetenţă nu trebuie invocată prin întâmpinare, chiar atunci când aceasta este obligatorie, putând fi invocată direct în faţa instanţei, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Prin ipoteză, instanţa sesizată de către reclamant nu trebuie să fie competentă să soluţioneze cauza, în caz contrar alegerea instanţei dintre cele deopotrivă competente aparţinând reclamantului, în aplicarea dispoziţiilor art. 116 coroborate cu art. 112 alin. (1) NCPC, urmând a se respinge excepţia de necompetenţă eventual invocată. în principiu, operează alegerea de competenţa în cazurile şi condiţiile prevăzute de art. 126 NCPC, însă o eventuală convenţie nu s-ar putea încheia decât cu ceilalţi pârâţi, nu şi cu pârâtul fictiv.
Se observă că ipoteza pârâtului fictiv presupune soluţionarea, concomitent cu excepţia de necompetenţă, a excepţiei lipsei calitâţii procesuale pasive a acestuia, pe care o invocă pârâtul care sesizează existenţa pârâtului fictiv. Dacă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este invocată până cel târziu la termenul la care trebuie invocată excepţia de necompetenţă, capătul de cerere în contradictoriu cu pârâtul fictiv se respinge ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală, pe când celelalte capete de cerere sunt disjunse şi trimise spre soluţionare oricăreia dintre instanţele competente. Dacă, însă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este invocată după acel termen, dat fiind că este posibilă invocarea sa, în principiu, în orice stare a pricinii, ea urmează a fi soluţionată, fără ca eventuala sa admitere să influenţeze competenţa instanţei. Aceleaşi soluţii se preconizează şi atunci când reclamantul însuşi renunţă la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâtul fictiv, în funcţie de momentul renunţării.