Art. 113 Noul Cod de Procedură Civilă Competenţa teritorială alternativă Competenţa teritorială
| Comentarii |
|
Competenţa teritorială
Art. 113
Competenţa teritorială alternativă
(1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente:
1. instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei;
2. instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii;
3. instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract;
4. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului;
5. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestaţie tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară;
6. instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport;
7. instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare;
8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor;
9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.
(2) Când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află locul activităţii respective, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc.
| ← Art. 112 Noul Cod de Procedură Civilă Pluralitatea de... | Art. 114 Noul Cod de Procedură Civilă Cereri în materie de... → |
|---|
Se remarcă, în preambulul alin. (1), precizarea in terminis a extinderii opţiunilor de instanţe egal competente, aflată la îndemâna reclamantului, ceea ce nu reprezintă decât o consacrare expresă a unei constatări care se desprindea prin deducţie şi în reglementarea anterioară.
în art. 10 CPC 1865 se prevedeau alte instanţe competente „în afară de instanţa domiciliului pârâtului" fără vreo referire la celelalte norme de competenţă, fie competenţa de
Citește mai mult
drept comun (art. 7 CPC 1865), fie competenţa teritorială alternativă (art. 6, art. 8, art. 9, art. 11 CPC 1865). Din punct de vedere logic, instanţele omise (cu excepţia celor din art. 8 CPC 1865) erau inevitabil alternante cu instanţele menţionate în art. 10 CPC 1865, din moment ce alternativele paralele aveau un element comun, anume regula generală de competenţă.întrucât, în actuala formă a codului, şi norma care corespunde fostului art. 8 CPC 1865 -anume art. 111 NCPC - include, în alternativa de instanţe competente, raportarea la domiciliul sau sediul pârâtului, este justificată trimiterea la toate articolele de la 107 la 112 NCPC.
2. Cazurile de competenţă teritorială alternativă. Există situaţii în care, pe lângă instanţele prevăzute în art. 107-112 NCPC, sunt competente şi alte instanţe.
2.1. în ceea ce priveşte cererile privitoare la stabilirea filiaţiei, legiuitorul prevede în prezent posibilitatea sesizării şi o instanţei de la domiciliul reclamantului.
Intră în această categorie cererile denumite generic în noul Cod civil „acţiuni privind filiaţia" (art. 421-440 NCC), precum şi cea din art. 443 NCC, care tind la stabilirea filiaţiei faţă de mamă ori faţă de tată, fiind plasate în aceeaşi secţiune intitulată „Stabilirea filiaţiei".
în reglementarea anterioară, în privinţa acestor cereri competenţa teritorială era exclusivă, deoarece se aplica art. 5 CPC 1865, care reglementa competenţa de drept comun, în absenţa unei prevederi derogatorii, iar în pricinile referitoare la persoane, art. 5 CPC 1865 avea caracter absolut111.
Atât art. 113 alin. (1) pct. 1, cât şi art. 114 NCPC se referă la cereri date în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, însă au ipoteze diferite de aplicare, astfel încât nu se poate considera că art. 113 alin. (1) pct. 1 derogă de la art. 114, care prevede o competenţă teritorială exclusivă. Astfel, cererile privitoare la stabilirea filiaţiei nu intră în categoria cererilor privind ocrotirea persoanei fizice, ci interesează starea persoanei.
Dacă s-ar considera că cererile privind stabilirea filiaţiei vizează generic ocrotirea persoanei fizice121, ar fi, într-adevăr, vorba despre o normă derogatorie, deoarece art. 113 alin. (1) pct. 1 NCPCfca, de altfel, şi pct. 2, după cum se va arăta mai jos) reglementează o ipoteză particulară, aşadar, o situaţie de excepţie, de strictă aplicare şi interpretare.
2.2. Legat de cererile referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii, prima categorie, referitoare la obligaţia de întreţinere, a figurat şi în vechea reglementare, cu indicarea aceleiaşi instanţe, respectiv cea de la domiciliul reclamantului (art. 10 pct. 7 CPC 1865).
Faţă de vechea reglementare, se remarcă dispariţia precizării ca acţiunea să fie formulată de „ascendenţi sau descendenţi", ceea ce ar putea însemna că actuala reglementare nu mai face nicio distincţie în privinţa titularului cererii de chemare în judecată. Cu toate acestea, atunci când indică instanţa competentă, legiuitorul se referă la „creditorul reclamant", deci are în vedere doar cererile formulate de câtre creditorul obligaţiei de întreţinere.
Astfel, la fel şi în trecut, art. 113 pct. 2 NCPC se aplică în cazul în care se solicită acordarea pensiei de întreţinere ori majorarea acesteia, nu şi atunci când debitorul obligaţiei de întreţinere pretinde reducerea sau sistarea pensiei.
De asemenea, textul nu se aplică dacă este vorba despre cheltuielile căsătoriei (art. 325-328 NCC), dar este incident în ipoteza obligaţiei de întreţinere sau a prestaţiei compensatorii între foştii soţi (art. 389-393 NCC), atunci când reclamant este creditorul obligaţiei; dacă debitorul solicită modificarea ori constatarea încetării prestaţiei compensatorii (art. 394 şi art. 395 NCC), este aplicabilă norma de competenţă de drept comun.
în mod evident, textul nu se aplică decât cererilor formulate pe cale principala, pentru cererile accesorii, adiţionale sau incidentale aplicându-se dispoziţiile art. 123 NCPC.
Cererile privind alocaţiile de stat pentru copii nu au figurat expres în vechea reglementare. Cu toate acestea, doctrina şi practica judiciară au asimilat constant alocaţia de stat cu obligaţia de întreţinere, dat fiind caracterul său alimentar, incluzând cererile cu acest obiect în sfera de aplicare a fostului art. 10 pct. 7 CPC 1865111. Aceste cereri vizează raporturile juridice între persoane fizice, referitoare la alocaţiile datorate copilului, de exemplu restituirea alocaţiei de la părintele care a încasat-o fără drept121. Dacă asemenea pretenţii se formulează pe calea unor cereri accesorii, adiţionale sau incidentale, nu se mai aplică art. 113 alin. (1) pct. 2 NCPC, ci art. 123 NCPC, interesând instanţa competentă pentru cererea principală.
Cererile vizând raporturile juridice dintre persoane fizice şi autorităţi, privind modul de stabilire şi de plata a alocaţiei ori refuzul nejustificat de acordare a alocaţiei, de competenţa ratione materiae a instanţei de contencios administrativ formulate, pe cale principală, în temeiul art. 9 din Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, republicată, se soluţionează potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, care coincide din punct de vedere teritorial cu regulile de competenţă prevăzute de noul Cod de procedură civilă.
în ceea ce priveşte corelaţia dintre art. 113 şi art. 114 NCPC referitor la aceste cereri, pentru argumente similare celor redate anterior la obligaţia de întreţinere, considerăm că nici aceste cereri privind alocaţiile de stat nu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 114 NCPC.
Această constatare este valabilă şi în privinţa alocaţiilor de stat cuvenite copilului pentru care s-a stabilit măsura de protecţie specială a plasamentului, prevăzută la art. 58 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Nu se poate considera că cererile referitoare la alocaţii au natura unor cereri privind ocrotirea copilului, prevăzute în legi speciale, pentru ca, avându-se în vedere dispoziţiile art. 265 NCC, să se soluţioneze potrivit normei de competenţă reprezentate de art. 114 NCPC.
Pentru aceleaşi raţiuni, intră în categoriile prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 2 NCPC şi alocaţiile prevăzute de Legea nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei.
2.3. Situaţia cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract este reglementată, din punctul de vedere al competenţei teritoriale, într-un mod identic celui din vechiul cod (art. 10 pct. 1 CPC 1865).
în mod constant, s-a arătat în doctrina şi practica judiciară sub imperiul fostei reglementări că această normă de competenţă este aplicabilă doar dacă este îndeplinită condiţia ca părţile să fi prevăzut explicit în contract locul executorii, fie chiar în parte, a obligaţiei111.
în ceea ce priveşte cererile având ca obiect denunţarea unilaterala a contractului, acestea nu intră în sfera de aplicare a normei din art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC, cu toate că, până la legea de punere în aplicare a noului cod, proiectul le viza, similar cu ipoteza de la art. 113 alin. (1) pct. 8, care a rămas neschimbată. Dată fiind intenţia legiuitorului, pentru aceste cereri este aplicabilă regula generala din art. 107 NCPC. Excluderea acestei categorii de cereri nu are, însă, justificare, cu atât mai mult cu cât denunţarea unilaterală a primit consacrare legislativă, prin art. 1321 NCC, drept o cauză de încetare a unui contract.
Cât priveşte cererile în anularea unui contract, cu toate că se menţine în noul Cod civil distincţia între nulitatea absolută şi cea relativă a unui act juridic, este evident că legiuitorul se referă şi la cererile în constatarea nulităţii absolute a unui contract.
2.4. Cererile care izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului pot fi adresate, întocmai ca în reglementarea anterioară, şi instanţei locului unde se află imobilul, pentru considerente legate de înlesnirea cercetării judecătoreşti sau de executarea hotărârii, respectiv „dacă ar fi necesar să se efectueze o cercetare la faţa locului ori să se opereze în documentele de publicitate imobiliară"121.
Chiar dacă, în raport de obiectul cererii, domeniul de aplicare al dispoziţiei din art. 113 pct. 4 NCPC se suprapune cu cel de la pct. 3, norma de la pct. 4 are caracter derogator, reglementând o situaţie particulară.
2.5. Instanţa locului unde se află imobilul poate fi sesizată şi în cazul cererilor în prestaţie tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară, astfel cum acestea sunt definite în noul Cod civil prin art. 896 (acţiunea în prestaţie tabulară), art. 899 (acţiunea în justificare tabulară) şi în condiţiile art. 907-914 NCC (rectificarea înscrierilor de carte funciară).
Textul reiterează prevederile art. 10 pct. 2 teza a ll-a CPC 1865, singura diferenţă constând în adăugarea în cuprinsul normei şi a cererilor în rectificare tabulară.
2.6. Pentru cererile care izvorăsc dintr-un contract de transport, alături de instanţa de la domiciliul sau sediul pârâtului mai sunt competente şi instanţa locului de plecare sau de sosire. O prevedere similară se regăsea şi în art. 10 pct. 5 CPC 1865.
2.7. Opţiunea locului plăţii a fost menţinută şi pentru cereri vizând alte obligaţii născute din raporturi juridice privind profesioniştii, precum cele izvorâte din cambii', cecuri şi bilete la ordin ori alte titluri de valoare (art. 113 pct. 7 NCPC). Sunt avute în vedere numai cererile patrimoniale privind obligaţii ce trebuie executate în acel loc, nu şi alte cereri relative la titlurile de valoare interesând, de exemplu, faza executării silite, pentru care art. 650 NCPC prevede competenţa exclusivă a instanţei de executare.
Spre deosebire de reglementarea anterioară - art. 10 pct. 3 CPC 1865 - în care enumerarea era exhaustivă, textul actual foloseşte în finalul enumerării sintagma „alte titluri de valoare".
2.8. în privinţa cererilor care interesează raporturile juridice obligaţionale născute între un consumator şi un profesionist, ambele ipoteze delaart.H3pct.8auînvedere cererile cu obiectul arătat în care consumatorul are calitatea de reclamant, cereri care pot fi formulate şi la instanţa domiciliului acestuia. De situaţiile în care consumatorul este cel chemat în judecată se preocupă art. 121 NCPC.
Norma de competenţă alternativă se aplică numai dacă, prin legi speciale, nu s-a prevăzut o altă normă de competenţă teritorială, precum cea din art. 24 al O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă, care prevede competenţa exclusivă a instanţei de la domiciliul reclamantului.
Este posibil ca sfera cererilor având ca obiect executarea unui contract, prevăzute de art. 113 pct. 8 NCPC, să includă şi cererile formulate de persoanele expres prevăzute în legislaţia în domeniul protecţiei consumatorului, evident dacă legile speciale nu conţin norme de competenţă teritorială contrare. Un exemplu de normă contrară este cea din art. 12 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 76/2012, pentru cererile formulate de asociaţiile pentru protecţia consumatorului, având ca obiect modificarea contractelor unui profesionist aflate în curs de executare şi care conţin clauze abuzive. în această situaţie, legea prevede competenţa doar în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului.
Pârâtul, în toate litigiile vizate de normă, este întotdeauna un profesionist -în sensul art. 3 NCC-, chiar dacă doar prima dintre ipotezele legale precizează explicit acest lucru. Şi cea de-a doua ipoteză, aceea a cererilor având ca obiect repararea pagubelor, are în vedere tot un asemenea pârât, deoarece doar în raport cu un profesionist într-un domeniu ce implică activităţi de comerţ sau prestări de servicii are sens utilizarea în context de către legiuitor a conceptului de „consumator", definit de art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, republicată, ca fiind „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale"111.
2.9. Spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 10 pct. 8 CPC 1865), cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o faptă ilicită pot fi adresate nu numai instanţei în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită, ci şi celei în raza căreia s-a produs prejudiciul, soluţie anticipată în doctrină121.
Raţiunea unei asemenea norme de competenţă a fost explicată şi în mai multe decizii ale Curţii Constituţionale ca rezidând în „necesitatea unei mai bune administrări a justiţiei, probele fiind mai uşor de administrat în apropierea locului în care s-a săvârşit fapta ilicită", iar stabilirea competenţei teritoriale alternative „nu aduce atingere, sub nicio formă, dreptului părţilor de a beneficia de un proces echitabil şi nu afectează imparţialitatea justiţiei".
Dacă fapta ilicită a fost săvârşită sau prejudiciul s-a produs în circumscripţiile teritoriale ale mai multor instanţe, toate aceste instanţe, împreună cu cea de la domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului sunt deopotrivă competente.
3. Pârâtul care exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea. Prevederile art. 113 alin. (2) NCPC reglementează situaţia cererilor privind obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în locul în care pârâtul exercită în mod statornic o activitate de natura celor expres prevăzute de legiuitor. Acest text reflectă soluţia vechiului cod (art. 6 CPC 1865), alternativă la competenţa de drept comun.
Norma se referă doar la persoanele fizice, atunci când au calitatea de pârât, întrucât în cazul persoanelor juridice este prevăzută o regulă similară în art. 109 NCPC. Pe de altă parte, în textul articolului se foloseşte doar noţiunea de „domiciliu", nu şi cea de „sediu".
Norma evocă noţiunea de domiciliul profesional, în legătură cu care art. 96 NCC prevede:„cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc". întrucât prima parte a definiţiei trimite implicit la noţiunea de „profesionist", în sensul art. 3 NCC şi art. 8 din Legea de punere în aplicare a acestuia, rezultă că art. 113 alin. (2) NCPC este aplicabil în cazul unui profesionist persoana fizica.