Art. 117 Noul Cod de Procedură Civilă Cererile privitoare la imobile Competenţa teritorială
| Comentarii |
|
Competenţa teritorială
Art. 117
Cererile privitoare la imobile
(1) Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul.
(2) Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, prin asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum şi în cazul celor de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune.
| ← Art. 116 Noul Cod de Procedură Civilă Alegerea instanţei... | Art. 118 Noul Cod de Procedură Civilă Cererile privitoare la... → |
|---|
În sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 117 NCPC intră şi cererile de împărţeală a unui bun comun al soţilor, cu condiţia să fie
Citește mai mult
formulate pe cale principală, după desfacerea sau încetarea căsătoriei ori chiar în timpul regimului comunităţii legale (art. 36 C. fam. sau art. 358 NCC, pentru comunitatea dobândită după data intrării în vigoare a noului Cod civil).Dacă împărţirea bunurilor comune se solicită în procesul de divorţ sau odată cu cererea în anularea ori constatarea nulitătii absolute a căsătoriei, iar în masa de împărţit se află şi un imobil, competenţa aparţine instanţei sesizate cu cererea principală, în aplicarea prevederilor art. 123 NCPC.
în doctrină, s-a mai pus problema de a şti care este instanţa competentă din punct de vedere teritorial în cazul în care printre bunurile partajabile se află două sau mai multe imobile situate în circumscripţii judecătoreşti diferite. Soluţia propusă a fost aplicarea alin. (2) al art. 13 CPC, deşi acesta se referă la un imobil aflat în circumscripţiile teritoriale ale mai multor instanţe, iar nu la mai multe imobile situate în circumscripţii judecătoreşti diferite.
în condiţiile în care nici în actuala reglementare nu există un text de lege expres pentru această situaţie (prin ipoteză, nu se are în vedere partajul succesoral sau cel realizat pe cale accesorie într-un proces de divorţ sau de anulare a căsătoriei), se menţine aceeaşi soluţie, apreciindu-se că este necesar să se recunoască posibilitatea soluţionării cererii de partaj de o singură instanţă, fiind exagerat să se pretindă că partajarea bunurilor trebuie făcută în mai multe etape, adică în faţa unor instanţe diferite; pentru determinarea competenţei se pot aplica dispoziţiile art. 117 alin. (2) NCPC, în sensul că ar aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, dacă acesta se află în vreuna din circumscripţiile instanţelor în raza cărora se găsesc acele imobile, iar în caz contrar, este competentă oricare instanţă în a cărei rază teritorială se află vreunul dintre imobilele ce formează obiectul partajului, alegerea urmând a fi făcută de către reclamant.
Pentru reglementarea anterioară se fac următoarele distinctii:
- pentru partajul succesoral, art. 13 CPC nu se aplică, art. 14 CPC fiind prioritar;
- dacă partajul se cere în mod accesoriu unei cereri de anulare a căsătoriei sau de divorţ, se aplică art. 17 CPC, instanţa competentă fiind cea pentru judecarea cererii principale;
- prin Decizia nr. VIII din 21 decembrie 2000 s-a stabilit că, indiferent de valoarea masei partajabile, competenţa de a soluţiona cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei revine judecătoriei, atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât şi atunci când sunt formulate separat.
Ulterior, prin modificarea adusă Codului de procedură civilă, art. 2 pct. 1 lit. b) CPC a prevăzut în mod expres că cererile de partaj sunt întotdeauna de competenţa judecătoriei.
în motivarea deciziei, s-a reţinut că orice cerere de partajare a bunurilor comune, întemeiată pe dispoziţiile art. 36 C. fam., nu poate fi privită decât ca o cerere accesorie la acţiunea principală de divorţ, indiferent dacă a fost formulată odată cu aceasta sau separat, după desfacerea căsătoriei, astfel încât este evident că soluţionarea ei nu poate fi atribuită, sub aspectul competenţei materiale, în raport cu criteriul valoric instituit prin art. 2 pct. 1 lit. b) CPC, ci numai ţinându-se seama de obiectul acţiunii principale, respectiv desfacerea căsătoriei.
- cererea în revendicare imobiliară;
- cererea confesorie sau negatorie imobiliară;
- cererea în grăniţuire şi privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară;
- cererile în materie de ipotecă, gaj, drept de preferinţă, drept de re-tentie(2);
- cererile posesorii imobiliare;
- cererile în constatarea existenţei ori a inexistenţei unui drept real (art. 125 NCPC trimite implicit şi la art. 117 în privinţa regulilor aplicabile pentru determinarea competenţei teritoriale);
- acţiunile prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de copro-prietate.
Citește mai mult
află imobilele. Se au în vedere numai cererile reale imobiliare. în cazul în care imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe şi domiciliul sau reşedinţa pârâtului se află în vreuna dintre aceste circumscripţii, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului [art. 13 alin. (2) CPC].O noutate este reprezentată de introducerea alin. (3) al acestui articol, în sensul că dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, prin asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum şi în cazul celor de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune.
a) cererile reale imobiliare sunt guvernate de art. 13 CPC, respectiv art. 117 NCPC;
b) cererilor personale imobiliare, pentru ipotezele strict reglementate, le sunt aplicabile prevederile art. 10 pct. 1 sau 2 CPC, respectiv art. 113 pct. 3 sau 4 NCPC;
c) cererile personale imobiliare, pentru alte ipoteze decât cele strict reglementate de art. 10 pct. 1 şi 2 CPC, sunt reglementate de art. 5 CPC, respectiv art. 107 NCPC;
d) aceste dispoziţii nu se aplică nici acţiunilor reale mixte (cererile prin care se valorifică în acelaşi timp un drept real şi un
Citește mai mult
drept de creanţă ce izvorăsc din acelaşi act juridic sau între care există o legătură de interdependenţă), când incident este art. 10 pct. 1 CPC, respectiv art. 113 pct. 3 NCPC. în cazul în care cererea priveşte un imobil, locul prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei coincide cu locul situării imobilului.în literatura de specialitate se arată că acţiunea care vizează pronunţarea unei hotărâri care să tină loc de contract de schimb, când părţile au încheiat un antecontract de schimb, este o acţiune personală, iar nu mixtă, deoarece antecontractul de schimb nu este translativ de proprietate, ci dă naştere doar unui drept de creanţă, ce are ca obligaţie corelativă o obligaţie de a face, şi anume obligaţia de a încheia ulterior contractul translativ de proprietate.
2. Cererile reale imobiliare. Articolul 13 CPC 1865 prevedea generic situaţia cererilor „privitoare la bunuri imobile" ca fiind de competenţa
Citește mai mult
instanţei în circumscripţia căreia se află imobilele. Cu toate acestea, în literatura juridică şi în practica instanţelor s-a admis în mod constant că norma avea în vedere doar cererile reale imobiliare, pentru a nu se suprapune cu art. 10 CPC 1865, ce prevedea o competenţă alternativă pentru anumite cereri personale, mobiliare şi imobiliare, fără distincţie.înlăturând orice dubiu, art. 117 NCPC precizează expres că cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul.
Cererile privitoare la drepturi de creanţa în legătură cu un imobil pot fi formulate la instanţa domiciliului sau sediului pârâtului ori, după caz, la una dintre instanţele de la art. 108-113 NCPC.
Astfel, de exemplu, are caracter personal cererea al cărei obiect îl formează rezoluţiunea unui antecontract privitor la un bun imobil şi restituirea contravalorii achitate. De asemenea, pentru cererea de obligare a pârâţilor la eliberarea spaţiului comun dintr-un imobil, acţiune personală ce vizează un nemişcător, în determinarea competenţei teritoriale se vor aplica dispoziţiile privind competenţa de drept comun din noul Cod de procedură civilă.
Alineatul (1) al art. 117 NCPC se referă generic la orice cereri prin care se valorifica un drept real imobiliar, respectiv dreptul de proprietate ori dezmembrămintele acestuia. Alineatul (3) al aceluiaşi articol adaugă explicit cereri prin care se valorifica un drept real cu privire la un imobil, însă enumerarea nu este exhaustivă, relevantă fiind natura dreptului valorificat prin cerere, şi anume aceea de drept real.
Intră în domeniul de aplicare al art. 117 (doctrina şi practica instanţelor fiind unanime în acest sens) cereri precum: cererea în revendicarea imobilului; cererile confesorii şi negatorii; cererea în constatarea existenţei ori a inexistenţei unui drept real (art. 125 NCPC trimite implicit şi la art. 117 în privinţa regulilor aplicabile pentru determinarea competenţei teritoriale); cereri posesorii referitoare la acel imobil; cereri în grăniţuire şi privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară; cereri în materie de ipotecă, gaj, drept de preferinţă, drept de retenţie111; cererile de împărţeală judiciară a unui imobil, în condiţiile legii.
Alineatul (2) al art. 117 reglementează ipoteza în care imobilul vizat de cererea introductivă de instanţă este situat în circumscripţiile moi multor instanţe, competenţa aparţinând, în acest caz, instanţei domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripţii, iar, în caz contrar, oricăreia dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul. Astfel formulat, textul este identic în conţinut cu art. 13 alin. (2) CPC 1865.
3. Cererile de împărţeală judiciară a unui imobil. Menţionarea expresă a acestei categorii de cereri în cuprinsul art. 117 alin. (3) NCPC ca atrăgând competenţa exclusivă a instanţei în a cărei circumscripţie se află imobilul are ca finalitate delimitarea sferei de aplicare a art. 117 şi art. 118 NCPC, în condiţiile în care această problemă a suscitat dezbateri în aplicarea normelor corespondente din vechiul cod - art. 13 şi art. 14 CPC 1865.
Astfel, spre deosebire de art. 13 CPC 1865, actuala reglementare menţionează expres competenţa instanţei de la locul imobilului pentru cererile de împărţeală judiciară a unui imobil, cu excepţia cazurilor când indiviziunea rezultă din succesiune. Rezultă, astfel, că, pentru cererile având ca obiect sistarea stării de indiviziune provenite din succesiune, competenţa teritorială se stabileşte după regulile din art. 118, astfel cum precizează in terminis chiar alin. (1) al acestui articol, care stabileşte competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului pentru cereri „în materie de moştenire, până la ieşirea din indiviziune".
Intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 117 NCPC şi cererile de împărţeală a unui bun comun al soţilor, cu condiţia să fie formulate pe cale principală, după desfacerea sau încetarea căsătoriei ori chiar în timpul regimului comunităţii legale (art. 36 C. fam. sau art. 358 NCC, pentru comunitatea dobândită după data intrării în vigoare a noului Cod civil). Dacă cererea de împărţeală a fost formulată odată cu divorţul sau odată cu cererea în anularea ori constatarea nulităţii absolute a căsătoriei, aceasta este de competenţa instanţei care soluţionează cererea principală, chiar dacă printre bunurile partajabile se află un imobil, în aplicarea prevederilor art. 123 NCPC.
O altă problemă care s-a pus sub imperiul vechii reglementări este de a şti care este instanţa competentă din punct de vedere teritorial în cazul în care printre bunurile partajabile se află două sau mai multe imobile situate în circumscripţii judecătoreşti diferite (prin ipoteză, nu se are în vedere partajul succesoral sau cel realizat pe cale accesorie într-un proces de divorţ sau de anulare a căsătoriei). Dat fiind că nici în actuala reglementare nu există un text de lege expres pentru această situaţie, rămân valabile statuările doctrinare anterioare, în sensul că este necesar să se recunoască posibilitatea soluţionării cererii de partaj de o singură instanţă, fiind exagerat să se pretindă că partajarea bunurilor trebuie făcută în mai multe etape, adică în faţa unor instanţe diferite. Se poate recurge chiar la dispoziţiile art. 117 alin. (2) NCPC, cu toate că acesta are în vedere cazul în care imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe. Aşadar, competenţa ar aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, dacă acesta se află în vreuna din circumscripţiile instanţelor în raza cărora se găsesc acele imobile, iar în caz contrar, este competentă oricare instanţă în a cărei rază teritorială se află vreunul din imobilele ce formează obiectul partajului, alegerea urmând a fi făcută de către reclamant