Art. 176 Noul Cod de Procedură Civilă Nulitatea necondiţionată Nulitatea actelor de procedură

1. Enumerarea legală. Articolul 176 NCPC enumeră cazurile de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, sancţiune ce intervine independent de producerea sau nu a unei vătămări părţii prin nerespectarea cerinţei legale la efectuarea actului de procedură.

Enumerarea legală din noua reglementare este una de natură să pună capăt controverselor existente în privinţa cazurilor de nulitate necondiţionată, în trecut existând

opinii potrivit cărora numai în situaţia de necompetenţă a instanţei ne aflam în prezenţa unei nulităţii necondiţionate, aceasta fiind prevăzută în art. 105 alin. (1) CPC

Citește mai mult

1865. De asemenea, se remarcă redactarea riguroasă în actuala reglementare a pct. 3 al articolului în discuţie, în sensul existenţei unei nulităţi necondiţionate în ipoteza necompetenţei instanţei, iar nu a judecătorului, cum prevedea codul anterior.

2. Capacitatea procesuală cerută de lege. Capacitatea procesuală de folosinţă şi de exerciţiu constituie o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, potrivit art. 32 alin. (1) lit. a) NCPC.

în raport de art. 56 alin. (3) teza a ll-a NCPC, actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută. Totodată, în conformitate cu art. 57 alin. (4) teza I NCPC, actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt a nu la bile.

Apreciem că sancţiunea în cauză constituie o nulitate extrinsecă a actului de procedură, pentru care legea prevede în mod expres faptul necondiţionării incidenţei sale de existenţa unei vătămări.

Capacitatea este o cerinţă legală extrinsecă a actului de procedură, nevizând o condiţie internă, proprie acestuia. Condiţiile pentru validitatea unui act juridic civil nu coincid, de principiu, cu cele ale actului de procedură, în primul rând datorită faptului că nu toate actele de procedură conţin o manifestare de voinţă (spre exemplu, procesul-verbal de înmânare a citaţiei, înştiinţarea, somaţia vizează exclusiv constatarea unei operaţiuni procedurale), ceea ce dimpotrivă reprezintă esenţa oricărui act juridic civil. în al doilea rând, conţinutul actelor de procedură, desemnând specificarea tuturor menţiunilor sau elementelor cerute de lege, reprezintă de fapt tot un aspect de formă. Pentru aceste argumente, condiţiile cerute pentru validitatea unui act de procedură nu trebuie delimitate, similar actului juridic civil, în condiţii de fond şi de formă, ci în condiţii intrinseci şi extrinseci.

De altfel, din însăşi modalitatea de redactare a textului art. 176 pct. 6 NCPC, care face referire la „alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură", rezultă că toate cerinţele legale menţionate la pct. 1-5 ale aceleiaşi dispoziţii constituie condiţii extrinseci ale actului procedural.

3. Reprezentarea procesuală. Potrivit art. 82 alin. (1) NCPC, când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

Apreciem că sancţiunea în cauză constituie o nulitate extrinsecă a actului de procedură (pentru considerente similare celor menţionate în privinţa cerinţei capacităţii), pentru care legea prevede în mod expres faptul necondiţionării incidenţei sale de existenţa unei vătămări.

4. Competenţa instanţei. Ca regulă, actele de procedură efectuate de către o instanţă necompetentă, independent de felul normelor de competenţă încălcate (necompetenţă generală, materială sau teritorială), sunt nule, fără ca pentru constatarea incidenţei acestei sancţiuni să fie necesară existenţa unei vătămări, aflându-neîn prezenţa unei nulităţi extrinseci.

Prin urmare, hotărârea pronunţată asupra fondului drepturilor deduse judecăţii sau încheierea prin care instanţa necompetentă a soluţionat o excepţie procesuală ori a aplicat sancţiunea decăderii unei părţi dintr-un anumit drept sunt lovite de nulitate.

în ipoteza în care prima instanţă necompetentă general a soluţionat cauza, dezînves-tindu-se prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, nulitatea acesteia poate fi invocată în apel sau, după caz, în recurs, în funcţie de calea de atac de care aceasta este susceptibilă, chiar dacă nu a fost invocată în faţa primei instanţe, prin raportare la art. 130 alin. (1) NCPC. Dacă hotărârea primei instanţe este atacată cu apel, însă acesta este respins ca nefondat, motivul necompetenţei generale fiind găsit neîntemeiat sau fiind omis a fi cercetat de instanţa de apel, iar decizia din apel este susceptibilă de recurs, necom-petenţa generală a primei instanţe poate fi invocată ca motiv de casare, prin raportare la art. 488 alin. (2).

Dacă instanţa necompetentă material sau teritorial exclusiv a soluţionat cauza, dez-învestindu-se prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, nulitatea acesteia poate fi invocată în apel sau, după caz, în recurs [motivul de casare fiind cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC], în funcţie de calea de atac de care aceasta este susceptibilă, numai dacă a fost invocată de către părţi la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe, potrivit art. 130 alin. (2) NCPC, însă aceasta a respins excepţia ca lipsită de temei sau a omis să se pronunţe asupra sa. Dacă hotărârea primei instanţe este atacată cu apel, însă acesta este respins ca nefondat, motivul necompetenţei fiind găsit neîntemeiat sau fiind omis a fi cercetat de instanţa de apel, iar decizia din apel este susceptibilă de recurs, necompetenţă materială sau teritorială exclusivă a primei instanţe poate fi invocată ca motiv de casare, prin raportare la art. 488 alin. (2) cu referire la alin. (1) pct. 3 al aceluiaşi articol.

în ipoteza competenţei teritoriale de drept comun sau alternative, dacă instanţa necompetentă teritorial a soluţionat cauza, dezînvestindu-se prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, nulitatea acesteia poate fi invocată numai în apel şi doar dacă a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe, potrivit art. 130 alin. (3) NCPC.

Hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, în ipoteza în care hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC.

Prin derogare, potrivit art. 137 NCPC, în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în faţa instanţei necompetente rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

Dispoziţiile citate, având caracter de excepţie, sunt de strictă interpretare şi aplicare, ca atare nu pot fi extinse şi în privinţa altor acte de procedură. Prin urmare, instanţa competentă, învestită ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei sau în temeiul deciziei de anulare sau de casare cu trimitere a cauzei instanţei competente, va trebui să repună în discuţie excepţiile procesuale invocate în faţa instanţei necompetente şi soluţionate de aceasta, precum şi orice alte incidente procesuale şi să se pronunţe din nou asupra acestora.

5. Compunerea sau constituirea instanţei. Nulitatea actului de procedură efectuat de către o instanţâ nelegal compusă (spre exemplu, judecarea unui recurs în complet de doi judecători, judecarea unui apel de către un judecător incompatibil absolut, care a soluţionat cauza în primă instanţă, judecarea unei cauze de competenţa unui judecător definitiv de către un judecător stagiar etc.) sau de către o instanţâ nelegal constituită

(spre exemplu, judecarea unei cauze în absenţa grefierului de şedinţă sau a procurorului, în ipoteza în care participarea acestuia era obligatorie etc.) constituie o nulitate extrinsecă, necondiţionată de existenţa unei vătămări.

Normele care reglementează compunerea şi constituirea instanţei sunt norme de organizare judecătorească şi, de principiu, încălcarea acestora poate fi invocată oricând, în orice stadiul al judecării cauzei (prin excepţie, normele care reglementează incompatibilitatea reglementată de art. 42 NCPC au caracter de norme de ordine privată).

Astfel, dacă s-a pronunţat o hotărâre de primă instanţă cu nerespectarea dispoziţiilor privind incompatibilitatea absolută, partea interesată sau procurorul poate declara apel împotriva unei astfel de hotărâri judecătoreşti lovite de nulitate, dacă hotărârea este susceptibilă de această cale de atac. în ipoteza descrisă, instanţa de control judiciar va admite apelul, va anula în tot procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată şi va reţine procesul spre rejudecare, prin raportare la dispoziţiile art. 480 alin. (6) NCPC.

Dacă în prima instanţă s-a pronunţat, cu nerespectarea dispoziţiilor privind incompatibilitatea absolută, o hotărâre susceptibilă numai de recurs, partea interesată sau procurorul poate declara recurs împotriva unei astfel de hotărâri judecătoreşti lovite de nulitate, invocându-se motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC. în această ipoteză, apreciem că sunt incidente prin analogie dispoziţiile art. 53 alin. (3) teza a ll-a NCPC, potrivit cărora dacă instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, va admite recursul, va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă, dispoziţiile art. 53 alin. (3) NCPC derogând de la art. 498 alin. (1) din acelaşi cod. Argumentul pentru care considerăm că sunt aplicabile dispoziţiile art. 53 alin. (3) teza a ll-a NCPC este acela că situaţia în care un judecător, incompatibil absolut, a soluţionat cauza, fără a fi recuzat şi fără a declara că se abţine, este echivalentă cu aceea în care un judecător, incompatibil absolut, a soluţionat cauza, întrucât cererea părţii de recuzare a fost respinsă, motiv pentru care se impune adoptarea aceleiaşi soluţii.

Cele menţionate în precedent sunt aplicabile şi în ipoteza în care instanţa de apel a pronunţat, cu nerespectarea dispoziţiilor vizând incompatibilitatea absolută, o hotărâre susceptibilă de recurs.

Hotărârea instanţei de recurs poate fi atacată cu contestaţie în anulare în ipoteza în care a fost pronunţată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, însă numai în condiţiile în care judecătorul sau partea a formulat declaraţie de abţinere ori cerere de recuzare în recurs, însă s-a omis soluţionarea acestora, prin raportare la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC. Este de menţionat faptul că, potrivit art. 503 alin. (3) NCPC, dispoziţiile alin. (2) pct. 1, printre alte puncte, se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Totodată, hotărârea instanţei de recurs poate fi atacată cu contestaţie în anulare în situaţia în care partea recurentă invocase motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, iar instanţa a respins recursul, omiţând să se pronunţe asupra acestui motiv, prin raportare la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC.

Articolul 45 teza a ll-a NCPC reprezintă o derogare de la termenul instituit de art. 44 NCPC, motivele de incompatibilitate absolută putând fi invocate printr-o cerere de recuzare a judecătorului care soluţionează cauza până la închiderea dezbaterilor asupra acesteia.

Această dispoziţie nu înseamnă că în recurs s-ar putea invoca pentru prima dată incompatibilitatea unui judecător care a participat la judecarea cauzei în primă instanţă,

în condiţiile în care hotărârea dată în primă instanţă era susceptibilă de apel, prin raportare la art. 488 alin. (2) NCPC.

Astfel, dacă partea a atacat hotărârea primei instanţe direct cu recurs pe motivul nelegalei alcătuiri a acesteia, fără a declara anterior apel, deşi hotărârea era susceptibilă de exerciţiul acestei căi de atac, recursul va fi respins ca inadmisibil, în temeiul dispoziţiilor art. 459 alin. (1) şi alin. (2) teza I NCPC. Nu vor fi incidente prevederile art. 459 alin. (2) teza a ll-a NCPC, potrivit cărora, cu titlu de excepţie, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal, întrucât în acest caz recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, incompatibilitatea fiind o instituţie de drept procesual.

Dacă hotărârea primei instanţe este atacată cu apel, însă acesta este respins ca nefondat, motivul incompatibilităţii fiind găsit neîntemeiat sau fiind omis a fi cercetat de către instanţa de apel, iar decizia din apel este susceptibilă de recurs, nelegala compunere sau constituire a primei instanţe poate fi invocată ca motiv de casare, prin raportare la art. 488 alin. (2) cu referire la alin. (1) pct. 1 al aceluiaşi articol.

6. Publicitatea şedinţei de judecată. Potrivit art. 17 NCPC, şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Raţiunea instituirii acestui principiu are ca fundament asigurarea garanţiilor de existenţă a unui proces echitabil.

Prin excepţie, şedinţele nu sunt publice atunci când se desfăşoară în comero de consiliu, potrivit legii [art. 213 alin. (1), art. 240 alin. (1), art. 244 alin. (3) şi (4)111, art. 51 alin. (1) NCPC etc.], sau când au fost declarate secrete de către instanţă [art. 213 alin. (2) NCPC].

Dacă instanţa procedează la efectuarea unui act de procedură în şedinţă secretă, fără a exista dispoziţie expresă pentru a legitima o atare măsură, actul va fi lovit de nulitate cu caracter extrinsec, independent de existenţa sau nu a unei vătămări cauzate uneia dintre părţi.

7. Alte cerinţe legale extrinseci ale actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Noul cod instituie, ca principiu, faptul că nulitatea extrinseca este o nulitate necondiţionata de existenţa unei vătămări. Spre exemplu, neplata taxelor judiciare de timbru în cuantumul legal, efectuarea actului de procedură în cadrul termenului prohibitiv, necompetenţă executorului judecătoresc sunt cauze care conduc la incidenţa unei nulităţi necondiţionate. Efectuarea unui act de procedură cu nerespectarea termenului legal imperativ atrage sancţiunea nulităţii, însă aceasta decurge din aplicarea sancţiunii decăderii, potrivit art. 185 alin. (1) teza finală NCPC.

Prin excepţie, există condiţii extrinseci actului de procedură care nu conduc la sancţiunea nulităţii, ci la aplicarea unei alte sancţiuni prevăzute de lege, cum este cea a decăderii, spre exemplu.