Art. 22 Noul Cod de Procedură Civilă Rolul judecătorului în aflarea adevărului Principiile fundamentale ale procesului civil
| Comentarii |
|
Principiile fundamentale ale procesului civil
Art. 22
Rolul judecătorului în aflarea adevărului
(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie.
(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.
(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.
| ← Art. 21 Noul Cod de Procedură Civilă Încercarea de împăcare... | Art. 23 Noul Cod de Procedură Civilă Respectul cuvenit... → |
|---|
în scopul realizării acestui principiu, pe lângă obligaţiile stabilite în sarcina părţilor şi a terţilor în desfăşurarea procesului în cuprinsul art. 10 şi art. 11 NCPC, articolul în discuţie instituie o serie de îndrumări pentru judecător, care sunt dezvoltate ulterior în prevederile noului cod.
în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, judecătorul va soluţiona litigiul aplicând dispoziţiile
Citește mai mult
legale incidente în cauză, respectând astfel principiul legalităţii.Alineatul (2) al art. 22 constituie o preluare parţială uşor modificată a art. 129 alin. (5) CPC 1865, potrivit căruia judecătorii aveau îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale; dacă probele propuse nu erau îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa dispunea ca părţile să completeze probele; de asemenea, judecătorul putea, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le putea ordona chiar dacă părţile se împotriveau.
Totodată, acest alineat înglobează şi alin. (4) al art. 129 CPC 1865, în conformitate cu care, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocau în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul era în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu erau menţionate în cerere sau în întâmpinare.
2. Dreptul judecătorului de a cere părţilor explicaţii cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept. în ipoteza în care nu este pe deplin lămurit de circumstanţele faptice ale cazului dedus judecăţii sau în privinţa motivării în drept invocate în susţinerea pretenţiilor ori a apărărilor părţilor, judecătorul are dreptul de a le cere explicaţii, în scris sau oral, în acest ultim caz lămuririle părţilor urmând a fi consemnate de grefier în încheiere, la dictarea preşedintelui.
Acest drept al judecătorului se exercită în legătură cu aspectele menţionate de părţi în actele de procedură efectuate în cauză. Spre exemplu, judecătorul poate întreba apelantul care critică pentru netemeinicie hotărârea primei instanţe, prin care a fost obligat la plata cheltuielilor de întreţinere restante, dacă debitul a cărui plată o învederează în calea de atac a fost achitat anterior sau ulterior pronunţării hotărârii primei instanţe, în măsura în care acest aspect nu rezultă cu claritate din dosar.
3. Dreptul judecătorului de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare. Acest drept al judecătorului se exercită în legătură cu aspectele nemenţionate de părţi în actele de procedura efectuate în cauză, dar care sunt relevante pentru soluţionarea cauzei. Spre exemplu, judecătorul poate întreba reclamantul care solicită restituirea unei sume de bani achitate în temeiul unui act juridic dacă a solicitat anterior, pe calea unui litigiu distinct, desfiinţarea acestui act juridic, temei al plăţii efectuate.
De asemenea, noul cod recunoaşte dreptul judecătorului de a invoca din oficiu încălcarea normelor juridice de ordine publică.
Astfel, în conformitate cu art. 178 alin. (1) NCPC, nulitatea absoluta a actelor de procedură poate fi invocată din oficiu de judecător, în orice stare a judecăţii, dacă legea nu prevede altfel.
în acelaşi context, potrivit art. 247 alin. (1) NCPC, excepţiile absolute pot fi invocate de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel [o ipoteză de excepţie este, spre exemplu, cea vizând necompetenţa materială care, deşi reglementată de norme juridice de ordine publică, poate fi invocată de părţi sau de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate [art. 130 alin. (2) NCPC].
Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de către instanţa de apel, potrivit art. 479 alin. (1) NCPC. De asemenea, în conformitate cu art. 489 alin. (3) NCPC, dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de instanţa de recurs, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică. Dată fiind modalitatea de redactare a articolelor menţionate, apreciem că invocarea motivelor de ordine publică din oficiu de către instanţă, atât în apel, cât şi în recurs, constituie o facultate, iar nu o obligaţie a acesteia.
în toate situaţiile, orice excepţie procesuală sau motiv invocat din oficiu de către instanţă trebuie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, în prealabil soluţionării sale.
4. Dreptul judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
a) în privinţa probelor, este de menţionat faptul că instanţa are dreptul, iar nu şi obligaţia de a le administra din oficiu, aspect ce rezultă din art. 254 alin. (6) NCPC.
Potrivit art. 254 alin. (5) NCPC, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să le completeze; de asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. Totodată, în conformitate cu art. 257 alin. (2) NCPC, instanţa poate dispune administrarea din oficiu a probei la care s-a renunţat.
în acelaşi context, instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei [art. 479 alin. (2) NCPC].
Este de menţionat că ordonarea probelor de către instanţă din oficiu trebuie să se facă cu respectarea următoarelor reguli: proba să fie admisibilă potrivit legii [spre exemplu, instanţa nu ar putea dispune administrarea din oficiu a probei testimoniale în dovedirea unui act juridic pentru validitatea căruia legea cere forma scrisă - art. 309 alin. (3) NCPC]; proba să fie concludentă; proba să fie pusă obligatoriu în discuţia contradictorie a părţilor.
Instanţa poate dispune administrarea probei în orice moment al judecăţii, nefiind ţinută, precum părţile, de respectarea unui anumit termen.
b) în privinţa masurilor prevăzute de lege, instanţa le poate dispune, din oficiu, după punerea acestora în discuţia părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Spre exemplu, instanţa poate dispune conexarea a două dosare sau, dimpotrivă, disjungerea unei cereri, chiar dacă toate părţile se împotrivesc unei atare măsuri, dacă apreciază că aceasta se impune pentru buna administrare a justiţiei.
De asemenea, în cadrul măsurilor prevăzute de lege se pot încadra cele vizând regularizarea cererii de chemare în judecata anterior fixării primului termen de judecată sau cele referitoare la complinirea lipsurilor cererii de apel ori de recurs.
Astfel, potrivit art. 200 alin. (2) NCPC, când cererea de chemare în judecată nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 194-197 NCPC, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii.
De asemenea, conform art. 471 alin. (3) NCPC, în cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta care primeşte cererea de apel va stabili lipsurile şi îi va cere apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin poştă, fax, poştă electronică sau curier. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în ipoteza cererii de recurs, art. 490 alin. (2) NCPC făcând trimitere la art. 471.
5. Posibilitatea judecătorului de a dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii. Reprezentând o derogare de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, întrucât poate fi exercitat chiar în ipoteza împotrivirii părţilor, un atare drept al judecătorului este stabilit numai în cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, potrivit art. 78 alin. (1) NCPC.
Persoanele astfel introduse beneficiază însă de dreptul de dispoziţie, având posibilitatea, după caz, să renunţe la judecată sau la dreptul pretins, să achieseze la pretenţiile reclamantului ori să tranzacţioneze.
6. Dreptul şi obligaţia judecătorului de a da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. în acest context, art. 152 NCPC prescrie faptul că cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită. Spre exemplu, instanţa, după punerea acestei chestiuni în discuţia părţilor, va proceda la calificarea unei cereri de intervenţie accesorie în cerere de intervenţie principală sau a unei cereri reconvenţionale în cerere de chemare în garanţie ori a unui recurs în apel (în acest din urmă caz în măsura în care calea de atac a fost corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate).
De asemenea, invocarea greşita a unui text de lege de către o parte nu impietează asupra dreptului judecătorului de a stabili şi aplica textul corect situaţiei de fapt fundamentate juridic de către parte.
Prin urmare, ca regulă, denumirea unor acte sau fapte deduse judecăţii şi textul legal nu sunt chestiuni de natură să ţină judecătorul la pronunţarea soluţiei.
întotdeauna însă, dacă va proceda conform celor de mai sus, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.
Prin excepţie, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
în afară de excepţiile expres prevăzute de lege, în temeiul rolului judecătorului în aflarea adevărului nu se poate deroga de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.
7. Obligaţia judecătorului de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi însă limitele învestirii. Această regulă este dezvoltată în art. 397 alin. (1) NCPC, care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând ocordo moi mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.
Cu toate acestea, prin excepţie legea prevede anumite situaţii în care instanţa este obligată sâ se pronunţe asupra unor aspecte, deşi acestea nu au fost solicitate de către părţi. Spre exemplu, potrivit art. 918 alin. (2) NCPC, în procesul de divorţ, când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ. în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ, potrivit prevederilor noului Cod civil.
De asemenea, libertatea părţilor de a pune capăt procesului, în măsura în care este legală, nu poate fi, ca regulă, cenzurată de către instanţă. Prin derogare, potrivit art. 81 alin. (2) NCPC, actele procedurale de dispoziţie, făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.
Totodată, ca regulă, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără a depăşi limitele învestirii (numai asupra a ceea ce s-a cerut). De pildă, instanţa nu poate depăşi limita despăgubirilor solicitate de către reclamant printr-o acţiune în răspundere civilă delictuală, în lipsa majorării de către acesta a cuantumului pretenţiilor, chiar şi în ipoteza în care din ansamblul materialului probator administrat în cauză ar reieşi un prejudiciu efectiv suferit mai mare.
De asemenea, instanţa nu poate acorda din oficiu cheltuieli de judecată sau stabili un termen de graţie în favoarea debitorului, în lipsa formulării de către părţi a unor astfel de cereri.
în acelaşi context, instanţa nu poate schimba fundamentul juridic al cererii, acordând, spre exemplu, despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, dacă reclamantul şi-a întemeiat cererea de restituire a unei sume de bani pe răspunderea civilă contractuală sau pe plata nedatorată.
O derogare importantă de la această regulă o constituie posibilitatea judecătorului de a introduce forţat, din oficiu, alte persoane în proces, în condiţiile legale prevăzute de art. 78-79 NCPC.
8. Posibilitatea de apreciere a judecătorului cu privire la aplicarea dispoziţiilor legale. în toate cazurile în care legea conferă judecătorului posibilitatea de apreciere sau
îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine cont, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţâ.
Spre exemplu, instanţa are posibilitatea să refuze amânarea judecârii cauzei pentru lipsă de apărare, chiar şi în ipoteza în care motivele sunt temeinice şi nu sunt imputabile părţii, în condiţiile art. 222 alin. (1) NCPC; dacă însă dosarul este complex, cererea de amânare este formulată cu bună-credinţă, iar partea adversă este reprezentată de avocat, echitabil ar fi ca o atare cerere de amânare pentru lipsă de apărare să fie încuviinţată.
De asemenea, legea recunoaşte posibilitatea judecătorului de a aplica sau nu sancţiunea prevăzută de lege, în anumite cazuri; spre exemplu, dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanţa poate dispune judecarea separată a cererii reconvenţionale [art. 210 alin. (2) NCPC]; instanţa poate suspenda judecata în cazurile menţionate la art. 413 alin. (1) NCPC (suspendarea facultativă) sau poate dispune suspendarea executării hotărârii atacate în etapa procesuală a recursului în condiţiile art. 484 alin. (2) NCPC.