Art. 21 Noul Cod de Procedură Civilă Încercarea de împăcare a părţilor Principiile fundamentale ale procesului civil

1. Modalităţi de realizare a împăcării părţilor. încercarea de împăcare a părţilor este prevăzută printre regulile fundamentale ale procesului civil, în considerarea importanţei deosebite pe care o deţine pentru părţi şi instanţă soluţionarea amiabila a litigiului. Astfel, părţile obţin o soluţie reciproc convenabilă, eficientă şi durabilă, făcând concomitent economie de timp şi cheltuieli, spre deosebire de tranşarea litigiului pe cale judiciară, când rezolvarea conflictului se poate întinde pe perioadă îndelungată, fiind necesare cheltuieli suplimentare şi existând riscul în final ca ambele

Citește mai mult

părţi să fie nemulţumite de soluţia pronunţată de instanţă.

Este de observat faptul că art. 21 NCPC conţine două teze distincte, şi anume:

a) judecătorul va recomanda pârţilor soluţionarea litigiului prin mediere, când consideră necesar, ţinând seama de circumstanţele cauzei. în această situaţie, părţile sunt obligate să se prezinte la mediator în vederea informării cu privire la avantajele medierii, soluţionarea conflictului dintre ele nefiind însă obligatoriu a fi realizată în cadrul acestei proceduri. Prin raportare la art. 227 alin. (2) NCPC, apreciem că recomandarea instanţei în sensul soluţionării litigiului prin mediere poate fi făcută în orice fază a judecăţii, chiar dacă acest aspect este menţionat numai în alin. (2) al art. 21 NCPC privitor la încercarea de împăcare a părţilor stabilită în sarcina judecătorului;

b) judecătorul are obligaţia de a încerca împăcarea părţilor, dându-le sfaturile necesare, cu menţinerea însă a imparţialităţii sale.

Obligaţia judecătorului de a încerca împăcarea părţilor este dezvoltată în prevederile art. 227 NCPC, care reia dispoziţiile art. 131 CPC 1865111, cu singura adăugire vizând obligativitatea prezentării părţilor la mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii, în ipoteza în care judecătorul recomandă aceasta.

2. Informarea părţilor cu privire la avantajele medierii. în ceea ce priveşte procedura de informare cu privire la avantajele medierii, atât noul Cod de procedură civilă, cât şi Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator prevăd dispoziţii în acest sens, fiind necesară corelarea lor.

Astfel, potrivit art. 227 alin. (2) teza a ll-a NCPC, când consideră necesar, ţinând seama de circumstanţele cauzei, judecătorul va recomanda părţilor să recurgă la mediere, în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii. în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, în cazul în care judecătorul recomandă medierea, părţile se vor prezenta la mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii. Refuzul părţii de a se prezenta la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii, în situaţiile în care a acceptat, potrivit legii, se sancţionează cu amenda judiciara de la 100 la 1.000 lei, potrivit art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. f) NCPC.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că numai în ipoteza în care apreciază necesar, judecătorul va recomanda părţilor să recurgă la mediere, caz în care acestea sunt obligate să se prezinte la mediator pentru a participa la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii. în timp ce recomandarea adresată părţilor de a recurge la mediere este o facultate pentru judecător; iar nu o obligaţie, pentru părţi aceasta implică obligaţia prezentării la mediator. Se impune sublinierea faptului că recomandarea judecătorului naşte în sarcina părţilor exclusiv obligaţia acestora de a se prezenta la mediator pentru a participa la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii, iar nu şi pe aceea de a soluţiona litigiul prin mediere.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de lege.

în conformitate cu art. 6 din legea specială, organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă sâ recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele.

Apreciem că dispoziţiile legii speciale trebuie interpretate în contextul reglementării noului Cod de procedură civilă, şi anume în sensul că instanţa are posibilitatea, iar nu obligaţia de a recomanda părţilor participarea la şedinţa de mediere.

în ceea ce priveşte obligativitatea părţilor de a participa la şedinţa de informare privind avantajele medierii, noul cod impune o atare obligaţie doar pentru ipoteza în care judecătorul recomandă medierea [art. 227 alin. (3) NCPC].

Legea nr. 192/2006 prevede în cadrul art. 2 alin. (1) obligaţia părţilor, persoane fizice sau persoane juridice, de a participa la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente.

Potrivit art. 601 alin. (1) din lege, în litigiile civile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluţionare a conflictelor, părţile şi/sau partea interesată, după caz, sunt ţinute să facă dovada că au participat la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii în materiile enumerate la lit. a)-f) din cadrul acestui alineat.

Prin urmare, faţă de textele expuse în precedent, rezultă că părţile sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii în materiile enumerate la art. 601 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, indiferent dacă acest lucru a fost sau nu recomandat de către instanţa de judecată, ele fiind totodată obligate să facă o astfel de dovadă printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea [art. 2 alin. (I1) din Legea nr. 192/2006]. Apreciem că dispoziţiile legii speciale se aplică cu prioritate, nefiind în contradicţie cu prevederile noului Cod de procedură civilă.

Prevederile art. 2 alin. (I2) din Legea nr. 192/2006, potrivit cărora instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 601 alin. (1) lit. a)-f), urmează a intra în vigoare la data de 1 august 2013, motiv pentru care în măsura în care părţile nu fac dovada participării la şedinţa de informare în litigiile menţionate până la data de 1 august 2013, instanţa nu poate aplica o atare sancţiune.

în acest context, apreciem că măsurile ce pot fi dispuse în cauză pentru ipoteza descrisă anterior, până la data de 1 august 2013, sunt aplicarea unei amenzi judiciare, potrivit art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. f) NCPC, sau eventual dispunerea sancţiunii suspendării judecăţii cauzei, în condiţiile art. 242 alin. (1) NCPC.

3. Medierea. în ceea ce priveşte medierea, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2006, aceasta reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor, fiind aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine în vederea soluţionării conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.

Este de menţionat că, potrivit art. 2 alin. (4) din lege, nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege, în rest aceasta fiind, ca regulă, admisibilă în orice materie [art. 2 alin. (1) din lege].

Părţile au dreptul să îşi aleagă în mod liber mediatorul sau mediatorii [art. 5 alin. (2) din lege], acesta/aceştia nefiind impus/impuşi de către instanţă, putând fi orice persoană care exercită o atare profesie în condiţiile legii. în acest context este de precizat că mediatorul nu poate reprezenta sau asista vreuna dintre părţi într-o procedură judiciară având ca obiect conflictul supus medierii (art. 36 din lege), în considerarea tocmai a obligaţiei sale de imparţialitate. De asemenea, mediatorul nu poate fi audiat ca martor în legătură cu faptele sau cu actele de care a luat cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere [art. 37 alin. (1) teza 1 din lege]. Calitatea de martor are întâietate faţă de aceea de mediator, cu privire la faptele şi împrejurările pe care le-a cunoscut înainte de a fi devenit mediator în acel caz [art. 37 alin. (2) din lege]. în toate cazurile, după ce a fost audiat ca martor, mediatorul nu mai poate desfăşura activitatea de mediere în cauza respectivă [art. 37 alin. (3) din lege].

Instanţa de judecată are obligaţia de a informa părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii, îndrumându-le să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele (art. 6 din lege).

De asemenea, se impune precizarea că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de mediere în oricare dintre modurile prevăzute de lege (art. 49 din lege).

Susţinerile făcute pe parcursul medierii de către părţile aflate în conflict au caracter confidenţial faţă de terţi şi nu pot fi folosite ca probe în cadrul procedurii judiciare, cu excepţia cazului în care părţile convin altfel ori legea prevede contrariul (art. 53 teza I din lege).

în ipoteza în care conflictul a fost dedus judecăţii, soluţionarea acestuia prin mediere poate avea loc din iniţiativa părţilor ori la recomandarea instanţei, acceptată de părţi, cu privire la drepturi asupra cărora acestea pot dispune potrivit legii. Medierea poate avea ca obiect soluţionarea în tot sau în parte a litigiului [art. 61 alin. (1) din lege].

La închiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, în toate cazurile, să informeze în scris instanţa de judecată dacă părţile au ajuns sau nu la o înţelegere în urma procesului de mediere [art. 61 alin. (2) din lege].

Potrivit art. 62 alin. (1) din lege, pentru desfăşurarea procedurii de mediere, judecarea cauzelor civile de către instanţele judecătoreşti va fi suspendată la cererea părţilor, în condiţiile prevăzute de art. 242 alin. (1) pct. 1 CPC 1865 [în prezent art. 411 alin. (1) pct. 1 NCPC].

Cursul termenului de perimare este suspendat pe durata desfăşurării procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere [art. 62 alin. (2) din lege].

în cazul în care conflictul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, o hotărâre de expedient [art. 63 alin. (1) din lege].

Legea prevede o serie de facilităţi pentru părţile care recurg la procedura medierii, în vederea încurajării acestui demers. Astfel, cererea de repunere pe rol a cauzei după suspendarea acesteia pentru mediere este scutită de taxă judiciară de timbru [art. 62 alin. (3) din lege]. Totodată, potrivit art. 63 alin. (2) din lege, odată cu pronunţarea hotărârii de expedient, instanţa va dispune, la cererea părţii interesate, restituirea taxei judiciare de timbru, plătită pentru învestirea acesteia. De asemenea, hotărârea de expedient pronunţată conform legii în cauză constituie titlu executoriu [art. 63 alin. (3) din lege]. în acelaşi context, este de menţionat faptul că pentru activitatea de informare şi consiliere a părţilor cu privire la procedura medierii şi avantajele acesteia, îndeplinită potrivit legii anterior încheierii contractului de mediere, mediatorul nu poate pretinde onorariu [art. 26 alin. (3) din lege], participarea părţilor la o atare şedinţă fiind obligatorie dacă judecătorul o impune.