Art. 249 Noul Cod de Procedură Civilă Sarcina probei Probele Judecata

1. Repartizarea sarcinii probei. Pe lângă necesitatea probei, apare cu aceeaşi forţă obligaţia de a proba a celui care face o susţinere sau, altfel spus, face o cerere în cursul procesului. Acest principiul îşi are originea în dreptul roman.

Obligaţia de a proba integrează atât obligaţia părţii de a propune probe, cât şi pe cea de a administra probele respective în măsura încuviinţării lor, beneficiind, după caz, de concursul instanţei.

Nu reprezintă o atenuare a acestei obligaţii situaţia în care judecătorul ordonă din oficiu, în condiţiile art. 254 alin. (5) NCPC, completarea probelor deja

Citește mai mult

propuse ori chiar probe noi, uneori împotriva voinţei părţilor.

în literatura de specialitate, referitor la repartizarea sarcinii probei între reclamant şi pârât s-au făcut următoarele precizări: reclamantul va face proba faptului generator al raportului juridic dintre el şi pârât; pârâtul va invoca şi va dovedi, după caz, fie faptele de natură a pricinui ineficacitatea faptului generator de raport juridic, fie faptele ulterioare care au modificat raportul juridic creat, fie faptele ulterioare care au stins raportul juridic dintre părţi.

în cazul în care din aceste formule nu reiese cui revine sarcina probei, judecătorul ar putea hotărî care dintre părţi să facă proba, ca de altfel şi atunci când pune din oficiu în discuţia părţilor o împrejurare de fapt; în anumite cazuri, judecătorul ar mai putea dispune ca reclamantul să facă o probă care, în mod normal, ar reveni pârâtului sau invers, în toate aceste situaţii, judecătorul va ţine cont de împrejurarea că una dintre părţi poate face proba unui anumit fapt mai uşor şi mai bine, dar şi de necesitatea de a nu se încălca principiul statornicit de art. 249 NCPC.

însă, mai mult decât atât, reglementarea analizată comportă unele nuanţe:

a) în primul rând, obligaţia de a proba aparţine reclamantului, acesta fiind cel care face o susţinere referitoare la existenţa unui drept sau interes dedus judecăţii. în cursul procesului însă, în suita apărărilor făcute de către pârât ori cei care intervin în proces, aceştia pot face susţineri înaintea instanţei, pe care trebuie să le dovedească.

Aşadar, ca regulă, această obligaţie aparţine părţilor. Nu au deci această obligaţie alţi participanţi procesuali (martorii, experţii etc.) cu privire la faptele supuse probaţiunii, afară doar dacă ei înşişi valorifică drepturi derivate din participarea lor în proces în această calitate (de exemplu, un martor solicită instanţei obligarea părţii la plata cheltuielilor de deplasare în instanţă);

b) apoi, anticipând puţin domeniul următorului articol de lege, vom sublinia că are sarcina probei acela care afirmă un fapt juridic în sens larg, o situaţie care ar putea produce consecinţe procesuale (fie imediate - ne referim aici la excepţii, fie de natură deci-zională, adică acelea care au aptitudinea de a influenţa hotărârea finală sub aspectul temeiniciei sale).

Fără a intra foarte mult în detaliile referitoare la obiectul probei, vom sublinia că susţinerile părţilor făcute în cursul procesului referitoare la fapte juridice în sens larg, care nu au semnificaţie procesuală, nu trebuie probate; în cazul în care există, nu obligă instanţă la un răspuns exhaustiv în privinţa acestora, ci numai justificarea caracterului lor nenecesar în raport cu situaţia analizată. în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că motivarea unei hotărâri este înţeleasă întotdeauna ca silogism logic de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns faţă de argumentele fundamentale, acelea care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia litigiului;

c) o altă condiţie necesară pentru activarea sarcinii probei este aceea ca susţinerea sâ fie fâcutâ în cursul procesului. Nu interesează domeniul probaţiunii judiciare acele fapte pe care părţile nu le pun în discuţie ori nu le susţin sau care apar în afara limitelor procesului.

Tot în acest context, reamintim că părţile se pot desista de susţinerea anumitor fapte afirmate, de vreme ce pot încheia convenţii pre- sau intra-procesuale, inclusiv în ceea ce priveşte faptele supuse probaţiunii, în condiţiile art. 256 NCPC, chiar dacă ele au semnificaţie procesuală, degrevându-se astfel de sarcina probei.

Spre exemplu, într-o decizie de speţă, prima instanţă a reţinut că toate contestaţiile părţii se subscriu unei cereri de înscriere în fals, cerere pe care însă această parte a evitat să o formuleze din curtoazie, întrucât presupunea cercetarea unor contracte de asistenţă juridică ale colegilor săi avocaţi, astfel că, deşi instanţa a sesizat acest aspect, partea a evitat să ceară probaţiunea unui asemenea fapt. întrucât afirmaţiile, deşi reiterate în apel, nu au făcut obiectul niciuneia dintre probele propuse, Curtea a subliniat că procesul este o dispută, în principal, a probelor, iar reticenţa părţii referitoare la faptele care trebuie dovedite, determinată de relaţiile colegiale dintre avocaţi, nu poate fi reproşată primei instanţe, care şi-a îndeplinit obligaţiile sale legale, obligaţii circumscrise art. 129 CPC 1865.

2. Inexistenţa obligaţiei de a proba. Permutarea sarcinii probei. Dincolo de faptul că sarcina probei se deplasează în cursul procesului în funcţie de susţinerile părţilor - reus in excipiendo fit actor-, există situaţii în care fie părţile nu au deloc obligaţia de a proba, fie obligaţia se permută contrar regulii stabilite.

Astfel, părţile nu au obligaţia de a proba:

a) ceea ce instanţa este ţinutâ sâ ia cunoştinţă din oficiu, potrivit art. 251 şi art. 252 alin. (1) NCPC;

b) faptele sau situaţiile de notorietate ori necontestate şi dreptul unui stat străin cu condiţia ca acesta să fie invocat. Potrivit art. 253 şi art. 255 alin. (3) NCPC, acestea sunt situaţii judiciare care pot da părţii o derogare de la obligaţia de a proba. în ambele cazuri însă, partea care invocă faptul notoriu sau dreptul unui stat străin trebuie să probez anumite aspecte conexe în legătură cu faptul notoriu ori dreptul străin;

c) faptele legal constatate, cum este cazul prezumţiilor legale. însă, potrivit art. 328 alin. (1) NCPC, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta.

Sarcina probei se permuta de la cel care face susţineri în cursul procesului la cealaltă parte, în următoarele situaţii:

a) în cazul prezumţiilor legale relative, când legea presupune că stării de fapt îi corespunde o anumită stare de drept, beneficiarul prezumţiei trebuie să dovedească numai faptul proxim din care decurge prezumţia. Dacă partea potrivnică doreşte să răstoarne concluzia pe care legiuitorul o ataşează stării de fapt conexe, atunci ea este obligată să administreze proba contrară, adică să arate că ceea ce conchide legea nu corespunde realităţii [art. 328 alin. (2) NCPC].

Aceeaşi este situaţia şi în cazul prezumţiilor legale absolute ce pot fi răsturnate prin mărturisire (beneficiarul prezumţiei va dovedi faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia, urmând ca partea adversă să administreze interogatoriul pentru a încerca să obţină recunoaşterea faptului contrar), precum şi în cazul prezumţiilor calificate ca intermediare sau mixte.

Regimul nu se aplică însă şi în cazul prezumţiilor legale absolute irefragabile (care nu pot fi combătute prin niciun mijloc de probă) şi nici al prezumţiilor simple;

b) în litigiile de muncă în care angajatorul este pârât, deoarece, potrivit art. 272 C. muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare, adică până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate;

c) în litigiile vizând drepturi ale consumatorului. Articolul 24 alin. (1) din O.G. nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare, republicată, art. 24 din O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorului la încheierea contractelor la distanţă, republicată, art. 11 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorul reprezintă situaţii în care sarcina probei aparţine furnizorului ori comerciantului care comercializează serviciul către consumator, indiferent de poziţia sa procesuală.

3. Importanţa stabilirii sarcinii probei. Stabilirea părţii căreia îi incumbă sarcina probei prezintă o importanţă deosebită, întrucât în lipsă de probe sau atunci când probele administrate sunt insuficiente şi nici nu s-ar mai putea produce alte probe, va pierde în justiţie cel căruia îi revenea sarcina probei. Deci, se poate întâmpla ca o parte să nu obţină câştig de cauză, deşi ar avea dreptate, pentru că îi lipsesc mijloacele de probă necesare dovedirii pretenţiei sale.

Cum, de regulă, reclamantul este cel care trebuie să probeze mai întâi afirmaţiile sale, rezultă că, dacă el nu reuşeşte să facă această dovadă, pretenţia sa va fi respinsă -actore non probante, reus absolvitur.

Cererea de chemare în judecată va fi respinsa ca nefondata (neîntemeiată), iar nu ca nedovedită, deoarece în sistemul nostru procesual, judecătorul este obligat să aibă un rol activ în materie probatorie, putând să ordone probe şi din oficiu, după ce le-a pus în prealabil în discuţia părţilor.