Art. 251 Noul Cod de Procedură Civilă Lipsa îndatoririi de a proba Probele Judecata

Raţiunea acestei dispoziţii nou-introduse în legislaţia procesuală civilă, mai ales în materia probelor, pleacă de la reconfirmarea poziţiei instanţei în procesul probator, aceea de subiect al probei. Cu toate acestea, poziţia instanţei nu este discreţionară.

Având în vedere funcţia jurisdicţională cu care este învestit, judecătorul unei cauze îşi asumă anumite responsabilităţi, menţine anumite garanţii procesuale pentru părţi, astfel că rolul său în aflarea adevărului şi finalizarea procesului are o componentă şi în planul procesului probator.

Cu toate acestea, dispoziţia legală nu oferă prea

Citește mai mult

multe pârghii de delimitare a „faptelor juridice" (care în mod firesc reprezintă obiectul probaţiunii) pe care judecătorul este obligat a le cunoaşte din oficiu.

Astfel, s-a susţinut recent că pe lângă dreptul în vigoare în România, judecătorul trebuie să cunoască din oficiu faptele legalmente constatate - prezumţiile ori cutumele. Desigur, presupunând că au fost avute în vedere prezumţiile legale - absolute sau relative -, subliniem că acestea sunt incluse oricum în corpul legii, fiind parte a dreptului în vigoare, dincolo de faptul că partea are obligaţia de a proba faptul vecin şi conex pe care prezumţia se întemeiază şi pe care instanţa nu este obligată a-l cunoaşte.

în privinţa uzanţelor însă, considerăm că dispoziţiile art. 255 alin. (3) NCPC, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a codului, nu lasă loc interpretării în sensul că partea este scutită de dovadă datorită obligaţiei cunoaşterii uzanţei de către instanţă, cu atât mai mult cu cât o parte o invocă în favoarea sa.

Acesta este şi sensul art. 1 NCC, care, deşi include prin alin. (1) uzanţele în categoria izvoarelor dreptului, arată în alin. (5) că partea interesată în aplicarea lor are sarcina de a dovedi existenţa şi conţinutul uzanţei a cărei aplicare o solicită. Cu toate acestea, remarcăm lipsa unei concordanţe depline între aceste norme şi dispoziţiile tezei finale a aceluiaşi alineat, care aduce precizarea că uzanţele publicate în culegeri de către entităţi sau organisme cu competenţă în domeniu se prezumă că există (prezumţie legală simplă).

Reamintim în contextul acestor comentarii că uzanţe semnifică, potrivit art. 1 alin. (6) NCC, obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.