Art. 245 Noul Cod de Procedură Civilă Noţiune Excepţiile procesuale Judecata

Art. 245

Noţiune

Excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.

Comentarii despre Art. 245 Noul Cod de Procedură Civilă Noţiune Excepţiile procesuale Judecata

adriana 13.12.2013

1. Elemente definitorii. Noul cod reuneşte într-un singur fascicul instituţia procesuală a excepţiilor, prin organizarea unor reglementări pe care anterior legislaţia le prevedea în secţiuni separate ori care reprezentau studii doctrinare asimilate în jurisprudenţă în mod statornic.

Definiţia excepţiei procesuale a făcut în multe rânduri preocuparea doctrinei, actuala reglementare oprindu-se la a evidenţia anumite elemente care ţin de structura şi funcţia excepţiei, pe care le vom evidenţia în continuare.

a) excepţia procesuală este un mijloc tehnic prin care se pun în discuţie anumite

Citește mai mult

nere-gularitâţi. Din această perspectivă - având în vedere obiectul neregularităţii sesizate -excepţiile sunt de procedură şi de fond;

b) excepţia procesuală nu pune în discuţie fondul dreptului. Deşi adesea excepţiile sunt integrate sistemului global al apărărilor, trăsătura lor importantă este aceea că se limitează la analiza elementelor formale ale judecăţii, fie că acestea privesc regulile de procedură, fie regulile privind dreptul la acţiune sau componentele sale.

Ele nu pun în discuţie fondul pentru că nu presupun, chiar şi în cazul unirii cu fondul, analiza acelor aspecte care ţin de dovada existenţei dreptului subiectiv civil valorificat de reclamant ori de întinderea acestuia. Aceasta le diferenţiază în mod esenţial de apărări, în sensul strict al termenului (respectiv cele care servesc analizei fondului sau temeiniciei acţiunii;

c) excepţia procesuala urmăreşte, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, perimarea sau respingerea cererii (însă nu ca nefondată). Această parte a definiţiei legale a excepţiei relevă efectul excepţiei procesuale. Excepţia procesuală poate prelungi judecata sau o poate întrerupe în stadiul în care se află procesul în momentul invocării, respectiv al soluţionării excepţiei.

2. Distincţia între excepţii şi apărări. Noţiunea de apărare are mai multe înţelesuri, în sens larg, apărarea desemnează toate mijloacele folosite pentru a se obţine respingerea pretenţiei supusă judecăţii sau întârzierea soluţionării acesteia. în sens restrâns, apărarea vizează numai acele mijloace prin care se invocă obiecţiuni împotriva fondului pretenţiei dedusă judecăţii, tinzând la respingerea cererii de chemare în judecată.

Datorită funcţiei excepţiei dirimante în special, aceea de a întrerupe procesul, generând un avantaj pârâtului, excepţiile (privite, la rândul lor ca mijloace de apărare în sens general) au fost incluse în categoria apărărilor, fiind alături de probe o specie a acestora (s-a plecat şi de la accepţiunea termenului din dreptul roman, exceptio, care desemna orice mijloc de apărare).

Dincolo de un anumit grad de generalizare, excepţiile procesuale nu sunt doar nişte apărări, iar pentru a sublinia acest lucru evidenţiem anumite distincţii între excepţii şi apărări:

a) în timp ce apărarea este un mijloc procesual pus exclusiv la îndemâna pârâtului, excepţia poate fi invocată, în condiţiile legii, şi de alţi participanţi la proces, inclusiv de către instanţă sau de către procuror. Ca mijloc procesual aparţinând pârâtului, excepţia este integrată sistemului de „apărări" pe care acesta le are la îndemână, servind contra-atacării pretenţiilor reclamantului şi respingerii cererii acestuia;

b) în suita actelor procesuale, excepţiile procesuale preced apărărilor în ceea ce priveşte momentul soluţionării lor.

în acest sens, art. 245 arată că excepţia se invocă „fără să pună în discuţie fondul dreptului", în timp ce, potrivit art. 250 NCPC, apărarea propriu-zisă trebuie să aibă ca obiect un act sau fapt juridic care „să ducă la soluţionarea procesului" aşa cum se stabileşte prin art. 255 alin. (1) NCPC.

în condiţiile art. 248 alin. (1) NCPC, instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură sau de fond care fac inutilă administrarea de probe şi cercetarea în fond a cauzei;

c) excepţiile opresc sau dilată procesul fără a permite finalizarea lui, în timp ce apărarea în sens strict permite şi chiar impune încheierea procesului şi anihilarea cererii reclamantului prin demonstrarea inexistenţei dreptului afirmat.

Faptul că uneori şi excepţia şi apărarea duc la respingerea acţiunii nu suprapune total cele două instituţii. Admiterea unei excepţii dirimante duce la respingerea acţiunii prin efectul direct al excepţiei - fie edictat de lege, fie apreciat conclusiv -, pe care de multe ori îl distingem chiar în construcţia dispozitivului (spre exemplu: admiterea excepţiei lipsei de interes duce la respingerea cererii pentru lipsa interesului; admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive duce la respingerea cererii pentru lipsa calităţii procesuale pasive; admiterea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantului duce la anularea cererii de chemare în judecată etc.), în timp ce apărarea va avea întotdeauna ca efect, dacă are o asemenea greutate, respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată (nefondată).

Există însă o suită de excepţii care, finalmente, ar putea duce, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, la respingerea acţiunii ca nefondată, chiar dacă ele se prezintă tehnic cu toate trăsăturile unei excepţii procesuale. Funcţionează astfel excepţia de neconstituţionalitate, excepţia nulităţii actului administrativ şi orice alte chestiuni constituite ca şi chestiuni prejudiciale care, fără a pune în discuţie direct dreptul subiectiv civil valorificat prin acţiune de reclamant, l-ar putea lipsi totuşi de suport. Admiterea unei astfel de excepţii duce la respingerea cererii întocmai ca o apărare de fond.

însă acestea se disting de apărările în sensul strict, definite ca mijloace de apărare recunoscute pârâtului prin care acesta pune în discuţie direct dreptul subiectiv al reclamantului, lipsindu-l de temeinicie. Sunt astfel apărări în sens strict; ior nu excepţii procesuale: excepţia de neexecutare a contractului sinalagmatic opusă de pârât, excepţia nulităţii actului juridic pe care pretenţia reclamantului se întemeiază, excepţia inadmi-sibilităţii acţiunii atunci când ea este fundamentată pe culpa reclamantului însuşi, în măsura în care ar exista o dispoziţie legală care să o prevadă în mod expres (prin derogare de la art. 1638 NCC) etc.

în fine, există şi o categorie distinctă de mijloace de apărare care, după felul în care sunt invocate, pot genera în planul procesului anumite confuzii. Este vorba despre excepţiile invocate în căile de atac, în special de către apelant. De exemplu, apelantul se foloseşte de excepţii, denumite ca atare, invocând în realitate critici împotriva hotărârii primei instanţe, cum ar fi excepţia necompetenţei primei instanţe, excepţia lipsei calităţii procesuale, a lipsei interesului acţiunii etc., cărora prima instanţă le-ar fi dat o rezolvare greşită în litigiul soluţionat ori care nu au fost invocate în prima fază procesuală şi pe care doreşte să le repună în discuţie în apel. într-o asemenea situaţie, instanţa de apel nu va avea în vedere aceste mijloace ca excepţii procesuale potrivit art. 248 NCPC (chiar dacă denumirea lor este proprie excepţiilor procesuale), ci le va considera ca motive de opel, analizând temeinicia lor în procesul de deliberare asupra apelului. Desigur că apelul nu presupune, ca procedură de judecată, imposibilitatea invocării excepţiilor procesuale, dar ele trebuie să se refere la cererea de apel, astfel că, pentru a avea acest caracter, trebuie să vizeze neregularităţi ale cererii de apel (de exemplu, lipsa calităţii procesuale va putea avea în vedere împrejurarea că apelantul nu a fost parte în judecata în primă instanţă, lipsa interesului va viza inexistenţa folosului practic al apelantului, ţinând seama de faptul că procesul a fost câştigat de el în primă instanţă, etc.) şi numai acestea vor constitui excepţiile propriu-zise ale apelului;

d) rezolvarea excepţiilor presupune fie pronunţarea unei hotărâri prin care se finalizează procesul', fârâ anta marea fondului, fie pronunţarea unei încheieri interlocutorii, în timp ce asupra apărărilor propriu-zise instanţa se pronunţă prin încheieri preparatorii (cum este cazul probelor), fie dă răspuns acestora în procesul de deliberare, dezvoltat ulterior în suita considerentelor.

3. Clasificarea excepţiilor. Doctrina s-a preocupat intens şi de o sistematizate a excepţiilor după diverse criterii, dintre toate cea mai funcţională fiind structurarea tri-hotomică a excepţiilor, astfel:

a) după obiectul lor, sunt excepţii de procedură şi excepţii de fond.

Prin excepţiile de procedură se invocă nereguli referitoare la actele de procedură (ale părţilor - excepţia de nulitate pentru nesemnare, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant -; ale instanţei - excepţia nulităţii hotărârii judecătoreşti - sau ale altor participanţi procesuali - excepţia de nulitate a expertizei) ori la normele care reglementează regulile de desfăşurare a procesului (regulile privind compunerea şi constituirea completului - excepţia de incompatibilitate; regulile privind competenţa de judecată -excepţia de necompetenţă; reguli privind anumite condiţii pentru îndeplinirea actelor de procedură - excepţia nelegalei citări; reguli privind buna administrare a justiţiei - excepţia de litispendenţă sau conexitate).

în doctrină s-a argumentat ideea că inadmisibilităţile au, oricum, o natură duală. A se vedea M. Tabârcâ, Excepţiile procesuale în procesul civil, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 117.

Prin excepţiile de fond sunt sesizate neregularităţi ale dreptului la acţiune sau cele strâns legate de componentele dreptului la acţiune. Astfel, excepţia de prematuritate a dreptului subiectiv al reclamantului, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale şi excepţia lipsei capacităţii procesuale sunt excepţii de fond. Tot excepţii de fond sunt şi prescripţia şi autoritatea de lucru judecat, deoarece afectează exerciţiul dreptului la acţiune (acea componentă a dreptului la acţiune care constă în posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului);

b) după efectul lor, sunt excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii sau dirimante.

Excepţiile dilotorii tind la întârzierea judecăţii pe fond (amânarea judecăţii, refacerea

unor acte de procedură, declinarea competenţei, trimiterea dosarului la o altă instanţă, transferul dosarului de la un complet de judecată la altul etc.).

Excepţiile peremptorii tind la împiedicarea judecăţii pe fond (anularea cererii, respingerea cererii ca inadmisibilă, stingerea procesului, respingerea cererii ca prematură, ca lipsită de interes, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală sau împotriva unei persoane fără calitate etc.).

Se observă că, în privinţa efectelor pe care le produc în cazul în care sunt admise, excepţiile de fond au un caracter mai omogen decât excepţiile de procedură. Astfel, admiterea excepţiilor de fond duce, de regulă, la anularea sau respingerea cererii ca prematură, lipsită de interes, inadmisibilă etc., ceea ce înseamnă că, în principiu, aceste excepţii sunt peremptorii.

Există o categorie de excepţii peremptorii care încep cu un efect dilatoriu. Astfel, după invocarea excepţiei, partea împotriva căreia excepţia este invocată poate complini neregularitatea sesizată prin excepţie, în acest mod beneficiind de o amânare a cauzei, producându-se efectul dilatoriu al excepţiei. în cazul complinirii neregularităţii, excepţia se va respinge, fiind produs doar efectul său dilatoriu. Dacă neregularitatea rămâne neacoperită, atunci excepţia se va admite, iar efectul său peremptoriu se va produce pe deplin, instanţa finalizând procesul; este, astfel, cazul excepţiei de netimbrare a cererii - art. 20 din Legea nr. 146/1997; al excepţiei de nesemnare a cererii - art. 196 alin. (2) NCPC; al excepţiei lipsei capacităţii de exerciţiu - art. 57 alin. (5) NCPC; al excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant - art. 82 alin. (1) NCPC etc.;

c) după natura normei juridice încâlcate prin neregularitatea sesizată, excepţiile sunt absolute şi relative, această categorie a excepţiilor fiind expres reglementată în dispoziţiile art. 246 NCPC.

Răspunde