Art. 248 Noul Cod de Procedură Civilă Procedura de soluţionare Excepţiile procesuale Judecata
| Comentarii |
|
Judecata
SUBSECŢIUNEA a 2-a
Excepţiile procesuale
Art. 248
Procedura de soluţionare
(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
(2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc.
(3) Dacă instanţa nu se poate pronunţa de îndată asupra excepţiei invocate, va amâna judecata şi va stabili un termen scurt în vederea soluţionării excepţiei.
(4) Excepţiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.
(5) Încheierea prin care s-a respins excepţia, precum şi cea prin care, după admiterea excepţiei, instanţa a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.
| ← Art. 247 Noul Cod de Procedură Civilă Invocare Excepţiile... | Art. 249 Noul Cod de Procedură Civilă Sarcina probei Probele... → |
|---|
Chiar dacă acest lucru apare evident în cazul excepţiei peremptorii, analizarea şi pronunţarea prioritară asupra excepţiei se impune şi în cazul celei
Citește mai mult
dilatorii. Astfel, este inutilă efectuarea oricărui act de procedură specific cercetării procesului atunci când se invocă o excepţie de necompetenţă sau o excepţie de necitare, ca urmare a efectului de nulitate pe care l-ar produce în cazul admiterii asupra actelor judecăţii.Astfel, ca incident procedural, excepţia are prioritate în concurs cu actele de cercetare a cauzei în fond. Mai mult, excepţia, prin neregularităţile pe care le aduce în discuţie şi a căror soluţionare o impune, are uneori rolul de a simplifica cercetarea judecătorească sau de a ajuta la o bună administrare a actelor judecăţii.
Din punct de vedere procedural, instanţa, pentru a face o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 248 NCPC, trebuie să califice în mod corect excepţiile invocate şi să stabilească ordinea de soluţionare a acestora atunci când ele sunt invocate simultan.
După cum am mai subliniat, excepţiile sunt, cel puţin pentru părţi, un mijloc de contracarare a pretenţiilor adversarilor procesuali şi, într-un sens larg, ele sunt asociate apărărilor în proces.
în acest scop, în organizarea apărărilor părţile uzează frecvent de excepţii, opunându-le adversarilor lor procesuali, chiar dacă acestea nu se încadrează în sfera excepţiilor procesuale, aşa cum aceasta este determinată prin art. 245 NCPC.
în această situaţie, este rolul instanţei să stabilească dacă din punct de vedere procesual partea se apăra prin invocarea unei excepţii procesuale sau îşi denumeşte astfel o simplă apărare de fond, cu alte cuvinte sâ clarifice şi sâ califice natura apârârii.
Reamintim în acest context că excepţia trebuie în primul rând să aducă în discuţie neregularităţi care privesc procedura desfăşurată sau lipsuri ale dreptului la acţiunea aflată în desfăşurare. Astfel, nu este excepţie procesuală', cea referitoare la neregularităţi ale judecăţii în primă instanţă şi invocate în motivele de apel (care vor fi tratate ca motive de apel); excepţia referitoare la circumstanţele întocmirii unui act juridic a cărui nulitate se solicită prin chiar cererea de chemare în judecată (acestea sunt motive ale acţiunii, care vor fi analizare în cadrul deliberării). în acest caz, instanţa nu va proceda la punerea lor în discuţie sau soluţionarea lor în condiţiile dispoziţiei legale de mai sus.
Această situaţie nu se confundă cu invocarea excepţiilor de către parte sub o denumire greşită, rolul instanţei fiind subsumat în acest caz stabilirii denumirii corecte a excepţiei.
De asemenea, atunci când instanţa invocă excepţia din oficiu, ea are obligaţia identificării explicite a excepţiei, dar şi a premiselor de fapt şi de drept avute în vedere la invocarea sa, pentru a face raţionamentul previzibil pentru părţi, dar mai ales pentru a asigura acestora posibilitatea de a se apăra în legătură cu excepţia în cunoştinţă de cauză şi în mod efectiv.
Abia după punerea în discuţie a acestor aspecte preliminare, care servesc identificării excepţiilor procesuale invocate, instanţa va proceda la punerea lor în dezbatere. Referitor la procedura de soluţionare, potrivit art. 14 alin. (5) NCPC, instanţa este obligată, în orice proces, sâ punâ în discuţia pârţilor, în contradictoriu, toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, astfel că va da cuvântul autorului excepţiei, adversarului său procesual şi procurorului, în cazul participării sale în proces, iar în cazul excepţiei invocate din oficiu punerea în discuţie se va face în ordinea firească.
2. Ordinea de soluţionare a excepţiilor atunci când ele sunt invocate simultan. În contextul alin. (2) al acestui articol, anterior stabilirii ordinii de soluţionare a excepţiilor invocate simultan, instanţa trebuie să le raporteze la aceeaşi acţiune. Astfel, va stabili, în acelaşi proces, concursul priorităţii între excepţiile care privesc cererea principală, separat de cel care vizează cererea reconvenţională sau o altă cerere formulată în acel proces.
a) deşi în aparenţă determinarea ordinii de soluţionare a excepţiilor pare o operaţiune dificilă, motiv pentru care stabilirea unei ordini predeterminate a constituit de multe ori obiectul unei preocupări doctrinare'21, în fapt ordinea de soluţionare a excepţiilor va avea în vedere efectele pe care excepţiile le-ar produce în cazul admiterii, de la caz la caz.
De exemplu, în mod clasic, excepţia necompetenţei precede altor excepţii de procedură sau de fond datorită efectului de nulitate pe care îl imprimă actelor efectuate de o instanţă necompetentă, potrivit art. 176 şi art. 179 NCPC. Perimarea însă i-ar putea precede datorită felului în care intervine, şi anume „de drept" în orice judecată rămasă în nelucrare în condiţiile art. 416 alin. (1) NCPC.
în egală măsură însă, oricare dintre acestea va fi precedată de excepţia de necitare a uneia dintre părţile litigiului, deoarece legala citare a părţilor în proces este dezideratul asigurării unui proces echitabil, respectiv al asigurării dreptului părţilor la apărare, inclusiv în legătură cu excepţia de perimare ori de necompetenţă.
La rândul său, excepţia de necitare poate fi invocată într-un anumit termen de cel vătămat prin nelegala să citare, astfel că ea poate fi precedată de excepţia tardivităţii invocării sale, datorită efectului de decădere din dreptul de a invoca excepţia;
b) în cazul în care excepţiile produc acelaşi efect, instanţa va trebui să stabilească ordinea de prioritate a unei excepţii faţă de alta, în funcţie de modul în care efectul celei dintâi se poate repercuta, logic, asupra alteia, ulterioare, apreciind cazual.
Astfel, între excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia prescripţiei, se impune analiza prioritară a celei dintâi, deşi efectul lor procesual este identic, întrucât verificarea prescripţiei, ca sancţiune aplicată dreptului material la acţiune, este precedată de necesitatea stabilirii titularului dreptului sancţionat prin prescripţie la a cărui pasivitate aceasta trebuie raportată.
De asemenea, ordonarea excepţiilor nu este o operaţiune abstractă şi nu se face doar după efectele pe care acestea au vocaţia să le producă. Este util ca instanţa să delimiteze excepţiile în funcţie de actul de procedură sau acţiunea la care se referă (astfel, unele excepţii pot viza cererea de chemare în judecată ori lipsuri ale dreptului la acţiune aparţinând reclamantului, după cum altele vizează aceste aspecte ale unei cereri reconvenţionale ori pe cele ale unei cereri de intervenţie etc.) şi, în funcţie de aceasta, să ordoneze logic soluţionarea lor.
3. Unirea excepţiilor cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei. Invocarea şi punerea în dezbatere a excepţiilor în acord cu regulile de mai sus presupune şi soluţionarea lor prioritară în faza cercetării procesului, pronunţare care va putea avea loc fie la acelaşi termen, fie la un termen ulterior (necesitate impusă chiar de regimul procesual al anumitor excepţii), uneori părţilor încuviinţându-li-se probe în apărările formulate în legătură cu o anumită excepţie (de exemplu, reclamantului i se pot încuviinţa, la cerere, probe pentru a dovedi actele sau faptele pârâtului care au fost de natură să întrerupă cursul unei prescripţii, iar pârâtului i se pot încuviinţa probe în apărare, astfel încât procedura de soluţionare a excepţiei impune o dilatare legată de administrarea de probe pe aceste aspecte).
însă, unirea excepţiei cu administrarea probelor, respectiv cu fondul, în condiţiile art. 248 alin. (4) NCPC, nu este justificată în toate cazurile când pentru soluţionarea unei excepţii este necesară administrarea de probe, ci numai în cazul în care aceste probe sunt aceleaşi cu probele care servesc verificării temeiniciei dreptului afirmat în justiţie ori celor cerute de reclamant pentru infirmarea acestui drept.
Contrar, a generaliza că natura anumitor excepţii (de regulă cele de fond) ori că situaţia administrării de probe pentru justa soluţionare a unei excepţii constituie împrejurări care impun unirea excepţiei cu administrarea probelor, respectiv cu fondul, reprezintă o practică greşită realizată în detrimentul unei bune gestionări a procesului.
4. încheierea prin care se soluţionează excepţia. Alineatul final al art. 248 NCPC stabileşte natura încheierii prin care instanţa a respins excepţia sau excepţiile invocate sau admiţându-le a rămas totuşi învestită, cât şi calea de atac pe care partea o poate exercita împotriva unei astfel de încheieri.
Desigur, soluţia oferită de instanţă asupra unei excepţii trebuie adecvat însoţită de o motivare corespunzătoare, regăsită în încheierea care conţine hotărârea instanţei asupra excepţiei.
Ca şi până acum, reglementarea păstrează regula naturii interlocutorii a acestei încheieri, asupra căreia instanţa nu va mai reveni în cursul procesului, ea putând fi atacată numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.
Datorită efectului interlocutoriu al încheierii prin care se soluţionează o anumită excepţie, aceasta nu mai poate fi repusă în discuţie în acelaşi proces (mai exact în acelaşi ciclu procesual, deoarece ea ar putea fi reanalizată prin efectul admiterii unei căi de atac, în cazul trimiterii dosarului pentru rejudecare începând cu o etapă care include şi reanalizarea excepţiei).
Subliniem cu acest prilej că, dacă în cazul respingerii excepţiei situaţia nu ridică dificultăţi, în cazul admiterii excepţiei este necesar să distingem după cum urmează:
a) Excepţia este susceptibilă a fi soluţionată, potrivit legii, prin încheiere şi nu produce efect peremptoriu (de exemplu, o excepţie privind constituirea completului ori de neci-tare), presupunând de la sine continuarea procesului.
b) Excepţia are funcţie peremptorie, dar nu priveşte întreg procesul.
în principiu, în acest din urmă caz, dacă excepţia este admisă, funcţia sa este între-ruptivă, sau, în exprimarea folosită de art. 243 NCPC, reprezintă o împrejurare care ar pune capăt procesului pentru acea parte sau componentă a acestuia în legătură cu care este invocată (de exemplu: este admisă excepţia netimbrării cererii reconvenţionale ori este admisă excepţia de prescripţie extinctivă referitoare la un capăt dintre mai multe ale acţiunii sau cea a lipsei capacităţii de folosinţă privind pe un pârât dintre mai mulţi).
în măsura aspectelor soluţionate prin admiterea excepţiei, nu se mai impune dezbaterea procesului în fond, astfel încât se justifică pronunţarea unei sentinţe, însă sentinţa nu ar finaliza întreg procesul.
Deşi noul Cod de procedură trasează în principiu ideea pronunţării unei hotărâri în condiţiile art. 243 NCPC, urmată de o disjungere a chestiunilor nesoluţionate prin efectul excepţiei, practica impune în egală măsură şi altă soluţie care menţine unitatea dosarului, evitând disjungeri, uneori chiar multiple şi succesive, care ar putea dăuna unei bune administrări a justiţiei.
Astfel, instanţele admit excepţia prin încheiere interlocutorie, în condiţiile art. 248 alin. (5) NCPC, fora sâ dea efectul peremptoriu imediat specific hotărârii de admitere a excepţiei. Acesta însă va fi integrat dispozitivului hotărârii prin care întreg dosarul va fi finalizat (sentinţă sau, după caz, decizie).
Spre exemplu, instanţa va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a unuia dintre pârâţi, de exemplu, prin dispozitivul încheierii şi aceasta este singura dispoziţie dată cu prilejul soluţionării excepţiei; respingerea acţiunii faţă de acest pârât se va integra însă dispozitivului sentinţei finale, pronunţate la alt moment, ca efect la încheierii interlocutorii prin care excepţia a fost rezolvată. Aceasta nu semnifică o nouă soluţionare a excepţiei, ci doar consfinţirea efectului său procesual peremptoriu.
Deşi această soluţie tehnică nu rezultă expres din interpretarea dispoziţiilor art. 248 NCPC, credem totuşi că ea nu este exclusă şi poate reprezenta uneori o măsură avantajoasă pentru asigurarea anumitor garanţii procesuale, conservarea anumitor drepturi sau chiar pentru respectarea duratei estimate a proceselor.
Desigur, soluţia nu este la adăpost de critici pentru că, cel puţin la nivel formal, admiterea unei excepţii peremptorii neurmată de efectul său procesual întreruptiv nu conduce la modificarea imediată a cadrului procesual, chiar dacă uneori administrarea în continuare a procesului nu este vădit influenţată de acest aspect (astfel, de exemplu, un pârât lipsit de calitate procesuală pasivă în legătură cu care excepţia a fost admisă prin acest procedeu va rămâne, cel puţin formal, în cauză până la pronunţarea sentinţei; va fi aşadar citat şi chiar va putea să facă aceste acte procesuale îngreunând oarecum situaţia procesului într-un mod neeficace).
c) Excepţia prioritară poate impune nesoluţionarea altor excepţii cu care a fost dezbătută simultan.
Situaţia se referă la cazul în care, simultan, părţile au invocat şi dezbătut mai multe excepţii procesuale asupra cărora instanţa a rămas deopotrivă în pronunţare.
Având în vedere că stabilirea ordinii soluţionării excepţiilor are în vedere anumite criterii, deja prezentate, este posibil ca admiterea unei excepţii să lipsească de sens pronunţarea tuturor celora care îi succed.
în acest sens, instanţa nu se va mai pronunţa asupra acestora, justificat de efectul excepţiei analizate cu prioritate, ceea ce nu echivalează cu o nepronunţare asupra tuturor cererilor cu care a fost sesizată, în sens larg. Mai precis, aceste excepţii cu caracter subsecvent nu se vor mai regăsi în dispozitiv (deoarece instanţa le lasă nesoluţionate, deci nu face un act de deliberare asupra acestora), dar va explica în considerente motivul pentru care chestiunea pusă în dezbatere, cum sunt aceste excepţii, va rămâne în final nesoluţionată.