Art. 247 Noul Cod de Procedură Civilă Invocare Excepţiile procesuale Judecata
| Comentarii |
|
Judecata
SUBSECŢIUNEA a 2-a
Excepţiile procesuale
Art. 247
Invocare
(1) Excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai dacă, pentru soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.
(2) Excepţiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa cercetării procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond.
(3) Cu toate acestea, părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 189-191 fiind aplicabile.
| ← Art. 246 Noul Cod de Procedură Civilă Excepţii absolute şi... | Art. 248 Noul Cod de Procedură Civilă Procedura de... → |
|---|
1. Excepţiile absolute. în primul rând, excepţia absolută va putea fi invocata de părţi ori de instanţa, din oficiu.
în mod surprinzător, dispoziţia îl omite pe procuror, deşi credem că acesta este doar rezultatul unei scăpări şi nu trebuie interpretat că acest participant este exclus din categoria subiectelor care pot invoca o astfel de excepţie. De altfel, dreptul procurorului de a invoca excepţii rezultă din logica art. 92 NCPC, care stabileşte rolul şi funcţia procurorului
Citește mai mult
în procesul civil.în al doilea rând, excepţia absolută va putea fi invocată, în principiu, în orice stare a pricinii. Spunem în principiu pentru că există şi situaţii pentru care legea procesuală stabileşte un regim derogator, spre exemplu:
a) excepţia de necompetenţă materială şi excepţia teritorială exclusivă, ca excepţii de ordine publică, nu pot fi invocate decât în condiţiile art. 130 alin. (1) NCPC, adică de instanţă din oficiu sau de parte la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, dar nu mai târziu de terminarea cercetării procesului în prima instanţă.
Există însă o fază intermediară a procesului, în care, potrivit art. 390 NCPC, înainte de a se trece la dezbaterea fondului, după epuizarea cercetării judecătoreşti, anumite chestiuni procesuale sunt puse în discuţie din oficiu sau la cererea părţilor. Dacă acestea vizează chiar lămurirea naturii litigiului, ceea ce poate să implice o necompetenţă de ordine publică din categoria celor arătate, ar fi excesiv totuşi ca respectiva necompetenţă să nu poată fi invocată datorită stadiului procesului, de vreme ce acesta este momentul procesual în care invocarea sa apare ca posibilă;
b) excepţia perimării; deşi această instituţie este reglementată prin norme de ordine publică, potrivit art. 420 alin. (3) NCPC nu poate fi ridicată pentru prima dată în apel; cu atât mai mult, ea nu ar putea fi ridicată pentru prima oară în recurs;
c) excepţia de ordine publică poate fi invocată în tot cursul procesului, dar înaintea instanţei de recurs numai dacă, pentru soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.
Trebuie să subliniem cu această ocazie faptul că dacă excepţia de ordine publică vizează neregularităţi procesuale referitoare la judecarea procesului în prima instanţă, atunci ea nu reprezintă o veritabilă excepţie în procesul de recurs. întrucât excepţia procesuală trebuie să vizeze neregularităţi ale judecăţii specifice fazei procesuale în care litigiul se află, neregularitatea procedurală referitoare la o altă fază a litigiului este adusă în faţa instanţei de recurs nu ca excepţie - indiferent de denumirea pe care partea i-o dă -, ci ca motiv de recurs.
Limitarea circumstanţelor procesuale în care partea poate invoca direct în recurs excepţii de ordine publică se conformează dispoziţiilor art. 492 NCPC, care arată că în acest stadiu singura probă admisibilă în faza cercetării procesului este cea cu înscrisuri noi. Dacă totuşi excepţia nu va putea fi dovedită prin înscrisurile noi, deşi reglementarea art. 247 alin. (1) sugerează inadmisibilitatea sa în recurs, credem că soluţia corectă este respingerea sa ca neîntemeiată.
2. Excepţiile relative. Spre deosebire de excepţia absolută, excepţia relativă nu poate fi invocată decât de câtre partea care are interes. Interesul rezidă în posibilitatea de înlăturare a vătămării suferite prin efectul excepţiei. Vătămarea trebuie să aparţină celui care invocă excepţia, iar nu altui participant procesual (de exemplu, intervenientul nu va putea invoca excepţia relativă dacă vătămarea produsă prin încălcarea normei de drept s-a produs numai faţă de pârât).
în doctrina s-a arătat că, deşi excepţia relativă nu va putea fi pusă în discuţie de instanţă, totuşi, în baza rolului său activ, aceasta poate să atragă atenţia părţii în drept să o invoce - dacă nu este asistată de avocat ori de mandatari licenţiaţi în drept - asupra dreptului de a invoca excepţia.
Nu suntem de acord cu această opinie, pentru următoarele considerente:
- rolul activ al judecătorului, argumentat în baza fostului art. 129 alin. (2) CPC 1865, nu trebuie, în niciun caz, să rupă garanţia de echidistanţă pe care instanţa trebuie să o menţină faţă de părţi, în acord cu obligaţia sa de imparţialitate, ca garant al aplicării tuturor principiilor procesuale pe care codul le prescrie. De altfel, o obligaţie a judecătorului de a atrage atenţia părţilor asupra drepturilor pe care le au în calitatea lor procesuală, cum ar putea fi dreptul invocării unei excepţii relative, nu mai subzistă în noua reglementare;
- argumentul că partea neasistată ar putea beneficia de astfel de atenţionări din partea instanţei nu mai este justificat de nicio dispoziţie procesuală [reamintim că fostul art. 118 alin. (3) CPC 1865 impunea pentru instanţă anumite obligaţii faţă de pârâtul neasistat, în dezavantajul reclamantului care nu putea opune anumite decăderi celeilalte părţi], cu atât mai mult cu cât s-ar crea părţii un avantaj prin comparaţie cu cealaltă parte, care nu ar mai avea beneficiul decăderii.
Excepţia relativă va putea fi invocată cel moi târziu la primul termen de judecotâ dupâ săvârşirea neregularitâţii procedurale în etapa cercetării procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond.
Aşadar, excepţiile relative vor putea fi invocate prin întâmpinare de către pârât, dacă încălcarea normelor legale preexistă momentului depunerii sale sau, dacă încălcarea normei legale relative a intervenit în cursul procesului, de oricare parte interesată la primul termen de judecata după săvârşirea neregularitâţii procedurale şi înainte de a se pune concluzii în fond, sub sancţiunea decăderii.
Considerăm că sancţiunea decăderii operează imperativ, adică invocarea tardivă a excepţiei poate fi opusă şi de instanţă din oficiu, nu doar de cel în avantajul căruia intervine decăderea (în acelaşi sens, în contenciosul constituţional s-a arătat că excepţia relativă este doar o modalitate de organizare a apărării şi că regimul său procesual nu suprimă acest drept al părţii, cu atât mai mult cu cât legea procesuală consacra şi instituţia repunerii în termen ca modalitate de evitare a unui absolutism al legii procesuale care ar putea să vatăme drepturile litiganţilor).
Faţă de modalitatea de redactare a textului, cel în drept să invoce excepţia nu are o opţiune în privinţa momentului procesual până la care excepţia relativă poate fi invocată.
Partea va trebui să solicite punerea în discuţie a excepţiei cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea neregularitâţii procedurale. Sintagma „şi înainte de a se pune concluzii în fond" - moment marcat prin dispoziţiile art. 392 NCPC - semnifică doar închiderea pentru părţi în mod absolut a posibilităţii de invocare a excepţiei.
3. Obligaţiile părţilor. Alineatul ultim al articolului impune părţilor, în acord cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, dar şi pentru asigurarea unei continuităţi fireşti a actelor în etapa cercetării procesului, să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute.
Chiar dacă articolul analizat a fost dedicat excepţiilor procesuale ca apărări în sens larg, acest ultim alineat are în vedere orice alte mijloace de apărare, înţelegând prin acestea inclusiv probele.
Atât în privinţa probelor, cât şi a excepţiilor procesuale relative, nerespectarea regimului lor legal de solicitare (propunere) şi invocare atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a mai solicita proba sau de a invoca excepţia.
Acest ultim alineat se referă la excepţiile absolute, în privinţa cărora legea permite invocarea, în condiţiile alin. (1), în principiu în orice stare a procesului. Scopul legii este, în acest context, derivat din nevoia de previzibilitate ca fundament al egalităţii părţilor în proces şi al asigurării dreptului real la apărare într-o manieră efectivă. Astfel, părţile au îndatorirea de a-şi înştiinţa adversarii asupra „armelor" aduse în proces în mod complet, corect şi la timp, pentru ca cei din urmă să se poată apăra în mod corespunzător.
Desigur, această obligaţie nu poate să contravină regimului de soluţionare a excepţiilor absolute, pe care, totuşi, partea în drept le poate invoca în tot cursul procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Sancţiunea încălcării conduitei ordonate prin alin. (3) implică pentru subiectul procesual doar consecinţa plăţii unei despăgubiri pentru determinarea amânării procesului, în condiţiile art. 189-191 NCPC.