Art. 254 Noul Cod de Procedură Civilă Propunerea probelor. Rolul instanţei Probele Judecata

Art. 254

Propunerea probelor. Rolul instanţei

(1) Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege.

(2) Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care:

1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;

2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea;

3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;

4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;

5. există acordul expres al tuturor părţilor.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiaşi aspect pentru care s-a încuviinţat proba invocată.

(4) În cazul amânării, pentru motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a administra proba încuviinţată:

a) să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviinţarea probei, când se cere proba cu martori;

b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, dacă s-a încuviinţat proba cu înscrisuri;

c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviinţarea acestei probe, în cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;

d) să depună dovada plăţii cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5 zile de la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanţă potrivit dispoziţiilor art. 331 alin. (2), dacă s-a încuviinţat proba expertizei.

(5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

(6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Comentarii despre Art. 254 Noul Cod de Procedură Civilă Propunerea probelor. Rolul instanţei Probele Judecata

Carmen Nastase 23.11.2017

Buna seara ! Sunt intr un litigiu cu vecina avand un perete comun eu stau intr o casa sociala construita 1902 ,am preluata intr un grad de degradare maxima ,am facut unele modificari la pod ptr al locui .Vecina ma dat in judecata(obligatia de a face) acoperis si pereti.Pe fond am castigat ,in urma unei expertizeIn apel pierdem deoarece la cerea ei s-a mai facut o expertza la care am iesit bineapoi amai cerut oexpertizape structura de rezistentai-a fost acceptata(expert parte),avocatul meu nu mi a spus ca aveam si noi dreptul la un expert parte si asadreptate ia revenit vecinei,dupa care av

Citește mai mult

vecinei a mai cerut un expert evaluator.Evaluarea afost facuta la scara de patrimoniu asa sustinea vecina ,am adus scris ca nu e.Am schimbat avocatul si am facut obiectiunila aceasta suma petruca la atat mai putem face cica si asteptam sa vedem cu ce suma.Am uitat sa spun ca suma este de 500 miloane vechi ,tinand cont ca eu am o camera si ea cea comuna.Intreb : mai pot cere si eu expertiza tinand cont ca toate au fost cerute de ea si nu amfacut o ptrca nu mi a spus avocatul?

Răspunde

Nicolae 30.09.2014

art. 22 din c.p.c. are doar aplicare, legiuitorul, prin adoptarea noului cod de procedura civila, trecand de la demonstrarea adevarului rezultat (fara sa se fi si intamplat - in mod necesar) - din vechiul art. 129 v.c.p.c., la aflarea adevarului intamplat, in realitatea obiectiva - din art. 14 si 22 n.c.p.c . .
In realizarea obligatiei de aflare a adevarului si de savarsire a unui act de justitie precis, magistratul cauzei are urmatoarele competente :
a. cere părţilor explicaţii, în scris sau oral .
b. pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt

Citește mai mult

menţionate în cerere sau în întâmpinare.
c. invoca din oficiu încălcarea normelor juridice de ordine publică. - art. 178 alin. (1) NCPC .
d. potrivit art. 247 alin. (1) NCPC, excepţiile absolute sunt invocate de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel.
e. judecătorul dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
f. judecătorul dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii.
g. judecătorul da sau restabileste calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.
h. judecătorul se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi însă limitele învestirii. art. 397 alin. (1) NCPC
i. judecătorul apreciaza cu privire la aplicarea dispoziţiilor legale.
j. în toate cazurile în care legea conferă judecătorului competenta de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, va ţine cont, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţâ.

Cu alte cuvinte ,finalizarea unui proces se face printr-un act de justitie precis si clar, iar scopul procesului este :
1) aflarea adevarului (ce nu poate fi decat unic si veritabil),
2) aplicarea (corecta a) legii si
3) garantarea suprematiei acesteia (art. 1 c.p.c.).
In acelasi sens a se vedea si subsectiunea 3 din codul de procedura civila, privitor la :
• suficienta argumentativa a probelor – in ceea ce priveste aflarea adevarului,
• cauzalitatea intre ceea ce trebuie demonstrat si relevanta / suficienta informationala a probelor (pe langa utilitate, pertinenta, adminisbilitate si concludenta ), in dovedirea adevarului de la art. 14 si 22,
precum si
• in dovedirea afirmatiilor din proces.
Sens in care, probele au un dublu rol :
1. de a demonstra afirmatiile, precum si
2. de a verifica :
- alte probe / mijloace de proba - cu alta valoare probatorie, cu alta forta probanta ;
- afirmatiile facute de catre parti, in proces .
O abordare contrara celor trasate de codul de procedura civila, nu poate conduce decat la un act de justitie imprecis si o lipsa de corectitudine a magistratului fata de adevarul - pe care este obligat sa il afle. Cu alte cuvinte, o neaplicarea (corecta a) legii si incalcarea garantiei suprematiei acesteia . Ori, in contextul mai sus indicat, intrebarea ce se naste este cat de obiectiva este conduita magistratului (ca si subiect procesual), avand in vedere ca rezultatul exercitiului drepturilor si obligatiilor sale nu poate fi decat aflarea adevarului intamplat in realitatea obiectiva (iar nu cel afirmat de catre o parte), pe baza unei anumite cantitati de probe, suficiente argumentativ si relevante informational. De asemenea, trebuie avuta in vedere si relatia cauzala, in raportul : obiect ce trebuie demonstrat si continut .
Altfel spus, daca o suma de probe nu poate verifica si nu poate proba decat un singur adevar, intrebarea este cat de adevarata este concluzia (hotararea) magistratului, care cenzureaza (probele, pe motivul nepropunerii prin cerere/intampinare) :
- cantitativ probatoriul / suma probelor ce trebuie sa asigure suficienta argumentationala (incalcand principiile argumetatiei si cauzalitatii) ; si
- "calitativ" , alterand argumentatia si verificarea - prin diminuarea numarului de probe necesare adevarului : forta probanta si valoarea de adevar a probelor (veritatea) .
In acest context, in care exista obligatia aflarii adevarului, cum poate fi interpretata conduita de respingere a unor probe, despre care se stie, ab initio, ca sunt relevante informational, sunt concludente argumentativ si ,mai mult, sunt determinante in aflarea adevarului .
Obligatia impusa de art. 22 si 24 c.p.c. este aceea de a afla adevarul (ce nu poate fi decat unic, pur si veritabil). Falsitatea se poate produce in operatiunea prin care rationamentul compune si divide in mod fals, si aceasta - in contextul in care magistratul isi cenzureaza numarul de probe (si poate, cele esentiale, determinante) care sa asigure suficienta argumentionala si cea de verificare a adevarului celor afirmate de catre parti.
Fata de cele mai sus enuntate, avand in vedere ca adevarul logic (sau formal) este determinat de conformitatea cu realitatea si, depinde de modul in care este inteles (acest lucru), o instanta de recurs trebuie sa raspunda in cadrul competentelor cu care a fost investita, la urmatoarea le intrebari :
1. eventuala falsitate a rezultatului, a deliberararii instantei de fond, se afla in incapacitatea de a origina / de a afla adevarul (adica falsitata este rezultatul unui rationament gresit)?
2. eventuala falsitate a rezultatului se afla in probatoriu administrat, in interpretarea probelor
sau
3. adevarul se afla in probe,iar probele ce au fost respinse la administrare nu faceau altceva decat sa confirme si sa verifice cerintele partilor din proces – caz in care ne intrebam (retoric, de altfel) ce adevar a aflat instanta de fond printr-un probatoriu irelevant si voit-cenzurat, neavand la dispozitie decat afirmatiile partilor (unilaterale) ?

Cu alte cuvinte,
1. exista falsitate in aceasta hotarare (deoarece adevar pe baza probatoriului administrat, nu poate exista)?
Si daca da,
2. unde este localizata aceasta ?
Si eu cred ca celeritatea este vectorul modernismului noii legi insa, daca adevarul trebuie aflat, si mai ales daca nu provoaca amanarea inutila a unui termen, aflarea adevarului primeaza fata de orice alt deziderat din lege. Cu atat mai mult, cu cat instantele europene cer ca ratinamentele juridice ce formeaza motivele hotararii, trebuie sa fie argumentate si verificate de probele legal adminuistarte in cauza, instantele trebuind "sa propuna" hotararea (care "trebuie sa convinga"), iar nu sa o impuna .
In alta ordine de idei, cred ca intr-adevar nu are nici o importanta-din punct de vedere al celeritatii procesului (exceptand formalismul excesiv), daca probele sunt propuse in forma prescrisa de lege: prin cerere, sau inaintea termenului de discutare a lor, cu atat mai mult cu cat ele, deja pot sa fi fost propuse "formal si lacunar" – cum lasati sa se inteleaga, prin cerere/intampinare! Nu cel mai de pe urma argument este si ca "in domeniul juridic, judecatile se bazeaza pe opinia celuilalt".
Exista solutiile:
1) amendarii partii ce nu propune probe sau propuse fiind, nu le administreaza;
2) punerii in vedere, inaintea decaderii - partea neasistata sau nereprezentata de avocat neputand sa cunoasca legea, in intregul sau formalism si tipar,
3) al constatarii ca cu rea vointa, luand la cunostinta de ceea ce i s-a pus in vedere, refuza sa propuna/administreze.
In consecinta, procedand altfel decat administrand probele in contradictoriu (unele tinzand sa le nege pe cele ale partii adverse), orice instanta tinde sa nu ajunga nicodata la un "adevar intamplat", ci la o afirmatie probata. Or, pentru acest deziderat, nu poti sanctiona partea pentru nedepunerea la momentul procesual prevazut de cod (daca nu provoaca amanarea inutila), sau depunerea in contextul in care propunerea din cerere/intampinare este "larga si abstracta", decat dupa ce te-ai asigurat ca a luat la cunostinta despre obligatia de a proba afirmatiile facute.

Răspunde

adriana 13.12.2013

Propunerea şi administrarea probelor reprezintă momente net distincte în desfăşurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligaţii ale părţilor, a căror neaducere la îndeplinire poate atrage anumite sancţiuni, de asemenea specific asociate fiecăruia dintre aceste momente.

Propunerea probelor, căreia i se asociază obligaţia de a proba şi sarcina probei, este succedată de încuviinţarea lor de către instanţă, adică de evaluarea admisibilităţii şi caracterului lor necesar în proces, fază care la rândul său este urmată de administrarea probelor, adică confruntarea lor directă în faţa

Citește mai mult

instanţei pentru ca, în cele din urmă, aceasta să le poată interpreta, adică să delibereze asupra greutăţii şi semnificaţiei lor în proces.

Observăm că acest articol reglementează atât norme care ţin de propunerea probelor, cât şi de anumite demersuri în legătură cu administrarea probelor, motiv pentru care ni s-a părut importantă reamintirea acestei succesiuni, în scopul evitării oricărei confuzii privind distincţia între aceste două momente, întotdeauna asociate anumitor obligaţii pe care părţile sunt îndatorate să le aducă la îndeplinire.

1. Propunerea probelor. Decăderea. Propunerea probelor intră în conţinutul unui drept procesual care aparţine celui care face o susţinere în cursul procesului (art. 249 NCPC), adică reclamantului care îşi susţine cauza, pârâtului care se apără împotriva acestuia ori intervenienţilor, în funcţie de natura fiecăreia dintre ele, astfel că ei sunt datori să arate instanţei şi lor înşişi care este suma armelor cu care poartă disputa litigioasă. De asemenea, ea reprezintă şi componenta obligaţionalâ corespunzătoare sarcinii probei, respectiv de a proba susţinerile făcute în faţa unei instanţe.

Deplasarea obligaţiei de propunere a probelor corespunde succesiunii actelor pe care părţile sunt obligate să le facă în proces:

- reclamantul va propune probele pe care se sprijină fiecare capăt de cerere prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile art. 194 lit. e) NCPC;

- pârâtul va propune probele prin întâmpinare, în condiţiile art. 205 lit. d) NCPC, cu respectarea aceloraşi exigenţe de conţinut ca şi în cazul cererii de chemare în judecată.

Nepropunerea probelor în acest moment al procesului atrage pentru parte decăderea din dreptul de a propune probe, daca legea nu dispune altfel.

Adesea în practică natura decăderii părţii din dreptul de a propune probe a fluctuat între a fi considerată imperativă, adică posibil a fi constatată chiar şi din oficiu de către instanţă, sau ca fiind subordonată unei reglementări care răspunde numai interesului părţilor, fiind deci lăsată la iniţiativa acestora.

S-a considerat într-o primă opinie că invocarea decăderii din oficiu este nu doar inoportună, dar şi incorectă de vreme ce:

-judecătorului îi este trasată obligaţia de a stărui în aflarea adevărului, inclusiv prin obligaţia sa de a ordona din oficiu probe necesare acestui deziderat [dispoziţie menţinută şi în actuala reglementare, însă doar ca posibilitate - art. 254 alin. (5) NCPC];

- reclamantului îi este recunoscut dreptul de a renunţa la invocarea decăderii pârâtului din dreptul de a depune tardiv o întâmpinare;

- desfăşurarea procesului civil trebuie să fie menţinută în parametrii disponibilităţii sale, concordant cu echitatea sa manifestată inclusiv prin egalitatea de arme (probe) asigurată părţilor.

Totuşi, credem că această abordare nu a corespuns niciodată sensului legii.

Noua reglementare a instituţiei oferă argumente suplimentare spre a considera că această obligaţie procesuală răspunde unui deziderat mai amplu, respectiv al celerităţii, previzibilităţii, egalităţii şi nu în ultimul rând chiar garanţiei de proces echitabil, toate privite ca principii generale inderogabile. Astfel:

- dincolo de faptul că renunţarea reclamantului la dreptul de a invoca decăderea pârâtului din dreptul de a depune o întâmpinare tardivă nu a echivalat niciodată cu menţinerea dreptului acestuia de a invoca apărări în mod nelimitat, decăderea părţilor din dreptul de a propune probe în cazul neformulării lor în condiţiile stabilite nu le suprimă dreptul la apărare, în acest sens fiind prevederile art. 263 NCPC;

- un alt argument în sensul că decăderea operează în regim de ordine publică, iar nu privată, este aceea că tăcerea părţilor în această privinţă nu are semnificaţie procesuală şi nu poate fi considerată achiesare. Astfel, numai acordul expres de voinţă al părţilor poate evita decăderea în condiţiile art. 254 alin. (2) pct. 5 NCPC, iar eventualul acord nu dă dispoziţiei caracter relativ, ci este o modalitate de manifestare a principiului disponibilităţii procesului recunoscută numai părţilor;

- dacă intervenţia decăderii în regim de ordine publică era în trecut atenuată mult de explicaţia că poate fi dedusă prin interpretări ale unor texte succesive şi asociate pasivităţii pârâtului, ceea ce ar fi creat acestuia un tratament diferenţiat prin comparaţie cu lipsa oricărei decăderi aplicate similar reclamantului, actuala reglementare suprimă această diferenţiere. Astfel, decăderea intervine în ceea ce priveşte dreptul de a propune probe atât în privinţa pârâtului, dacă probele nu sunt propuse prin întâmpinare, cât şi în ce îl priveşte pe reclamant, dacă propunerea probelor nu este făcută prin cererea de chemare în judecată;

- vechea reglementare a fost criticată şi cu argumentul că era destul de imprecisă, sancţionând cu decăderea doar partea care nu a depus întâmpinare, dar putea fi formal evitată dacă întâmpinarea era totuşi depusă, chiar informă, adică dacă nu conţinea nicio referire cu privire la probe. Chiar dacă concluzia era justificată de o interpretare fără rigoare juridică, actuala reglementare nu o mai permite oricum, atâta vreme cât arată că probele se propun prin întâmpinare, act obligatoriu ca regulă, şi prin cererea de chemare în judecată, punctând cu precizie modul şi momentul în care probele pot fi solicitate, dacă legea nu prevede derogări;

-în fine, actualele dispoziţii procesuale nu mai permit nici abordarea diferenţială a statutului părţii asistate comparativ cu cea neasistată de avocat, căreia i se recunoştea avantajul de a putea întârzia propunerea probelor fără sancţiunea decăderii.

Aşadar, chiar şi în prezenţa anumitor remedii legate de recunoaşterea unui drept nou al părţii de a propune probe [dovezi cerute în condiţiile alin. (2) al art. 254, convenţiile pe care părţile le pot face asupra probelor], decăderea părţii statuată prin alin. (1) poate fi invocată de orice parte, de procuror ori de instanţă din oficiu.

în principiu, ar trebui să admitem şi că decăderea din dreptul de a propune probe ar putea fi invocată în orice stare a pricinii, chiar direct în căile de atac. Acest regim al decăderii corespunde deplin procedurii de invocare a nulităţii prin efectul decăderii, stabilită în art. 185 alin. (1) teza finală, art. 177 alin. (2) şi art. 178 alin. (1) NCPC.

Putem anticipa însă posibilitatea ca partea în drept să solicite instanţei constatarea decăderii părţii adverse din dreptul de a solicita proba altfel decât în condiţiile art. 254, şi anume a nulităţii actului de administrare a probei potrivit art. 185 alin. (1) teza finală, dacă apreciază că proba astfel administrată o dezavantajează în mod concret.

Trebuie recunoscut că în acest caz partea are toate pârghiile legale pentru a invoca decăderea care atrage nulitatea actului procesual făcut cu depăşirea termenului, dar că modalitatea de acţiune a părţii ar putea vădi un abuz de drept procesual din partea autorului. Constatarea şi sancţionarea acestui abuz este o misiune sensibilă a instanţei deoarece va trebui să cântărească în ce măsură rezultatul probei - rezultat estimat de parte - a determinat invocarea nulităţii actului de încuviinţare şi administrare a probei, apreciere care nu trebuie să reprezinte însă o evaluare decizională din partea instanţei asupra cauzei, respectiv o antepronunţare.

în fine, credem că sancţiunea decăderii justificată de art. 254 alin. (1) NCPC se impune şi atunci când determinarea probelor propuse în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare se face într-o modalitate lipsită de orice determinare. O solicitare a probelor de genul „în dovedirea cererii solicităm probe" ori o determinare generică a probelor de genul „acte, martori, interogatoriu şi orice ale probe a căror necesitate va reieşi din dezbateri" echivalează cu lipsa propunerii de probe în condiţiile legii, de natură să implice sancţiunea decăderii.

Este evident că, faţă de expresia formală a actului prin care partea solicită probe -cerere de chemare în judecată şi întâmpinare, acte prevăzute de lege în formă scrisă -, acestea se solicita în scris.

Există însă situaţii când propunerea probelor se face oral. Cu titlu de exemplu amintim că, prin art. 204 NCPC, reclamatul poate propune noi dovezi la primul termen de judecată la care este legal citat, propunerea sa putând fi făcută şi oral; de asemenea, în condiţiile art. 248 alin. (4) NCPC, părţile pot solicita probe în dovedirea sau pentru a se apăra faţă de excepţiile invocate cu prilejul punerii lor în discuţie, o parte îşi poate însuşi o probă la care o alta a renunţat, ceea ce poate fi asimilat unei propuneri orale a probei faţă de circumstanţele concrete în care aceasta se produce etc.

2. Posibilitatea de a propune probe peste termen. Dreptul la proba contrară. Dacă, în condiţiile alin. (1) al art. 254, partea a fost decăzută din dreptul de a propune probe ori dacă o probă din mai multe nu a fost cerută în aceste condiţii, partea aflată în această situaţie va putea cere proba numai dacă:

a) necesitatea probei rezulta din modificarea cererii. Reconfigurarea procesului prin modificarea cererii presupune noi susţineri făcute în cursul procesului, motiv pentru care este şi firesc a se recunoaşte părţii dreptul de a proba această susţinere concomitent afirmării ei;

b) nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătoreasca şi partea nu o putea prevedea. în dinamica procesului şi derularea dialogului între părţi pot interveni susţineri noi, provocate de acest dialog, a căror probaţiune poate apărea ca necesară, însă dacă susţinerile nu sunt rezultatul acestei dinamici, ci au fost doar omise sub aspectul probaţiunii, suplimentarea probelor pe acest temei nu se justifică;

c) partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute. Având în vedere că legiuitorul stabileşte modul şi momentul până la care probele pot fi cerute şi asociază sancţiunea decăderii unei culpe a părţii pentru pasivitate, acest caz poate fi asemănat cu o repunere sui generis în dreptul de a propune probe. împiedicarea nu poate avea, în principiu, doar un motiv subiectiv, însă instanţa va putea estima de la caz la caz şi circumstanţele personale ale celui care propune proba în aceste condiţii;

d) administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii. Trebuie înţeles că proba este nu doar solicitată, ci este posibilă şi administrarea sa la acelaşi termen în cazul în care va fi încuviinţată;

e) există acordul expres al tuturor părţilor. Suntem practic în situaţia unei convenţii intervenite în cursul procesului. Credem totuşi că această convenţie nu aduce nicio atingere procesului de încuviinţare a probelor, instanţa urmând să evalueze dacă proba sau probele propuse în aceste condiţii sunt admisibile sau apte să ducă la soluţionarea procesului.

învederăm faptul că instituţia reglementată prin alin. (2) al art. 254 nu reprezintă o înlăturare a sancţiunii decăderii stabilite la alin. (1), ci reglementează un drept procedural nou, corespondent unei suplimentări a probelor propuse sau pe care partea ar fi putut să le propună în condiţiile alin. (1).

Desigur că egalitatea părţilor în procesul civil impune recunoaşterea dreptului la contra-probă al celeilalte părţi, dar numai cu privire la acelaşi aspect, adică cu privire la acelaşi fapt juridic.

Nici acest drept nu este însă absolut. Suplimentarea probei în condiţiile alin. (3) al art. 254 nu se justifică, de exemplu, dacă nu sunt întrunite cerinţele art. 255 alin. (1) NCPC ori doar din considerente cantitative (număr egal de probe pentru părţile litigiului).

Mai mult, alin. (3) limitează admisibilitatea contraprobei în funcţie de obiect, astfel încât aceasta nu va putea fi acceptată dacă ea nu răspunde condiţiei de a avea acelaşi obiect ca proba pe care instanţa a admis-o adversarului.

3. Reguli de administrare a probelor încuviinţate peste termen. Dacă alin. (l)-(3) ale art. 254 reglementau reguli de propunere a probelor de către părţi, alin. (4) are ca domeniu reguli privind administrarea probelor încuviinţate în condiţiile alin. (2) şi (3j, adică acele probe justificate de situaţii excepţionale.

întrucât administrarea probelor astfel încuviinţate produce o dilatare a procesului, legiuitorul manifestă o grijă sporită pentru ca acest prilej să nu devină un caz de depăşire în mod nejustificat a duratei estimate a procesului; de aceea, acordând părţilor această clemenţă, legea le impune şi unele obligaţii mai severe pentru a nu constitui un mijloc de tergiversare a judecăţii ori pentru a nu amâna în mod excesiv finalizarea procesului.

Subliniem aşadar că aceste obligaţii şi sancţiuni se impun numai atunci când instanţa a încuviinţat părţilor probe în condiţiile alin. (2) şi (3) din art. 254 NCPC, probe a căror administrare impune amânarea judecăţii. Aceste reguli nu se aplica în cazul probelor propuse şi încuviinţate în condiţiile alin. (1), pentru care regulile de administrare şi mai ales sancţiunile incidente sunt reglementate în alte dispoziţii.

Atât conţinutul obligaţiilor care ţin de administrarea acestor probe, cât şi sancţiunea incidenţă nu comportă neclarităţi, iar termenul de 5 zile este un termen de procedură, stabilit pe zile, legal şi peremptoriu.

Totuşi, o chestiune care ţine de propunerea probelor în condiţiile art. 254 alin. (2) NCPC o regăsim reglementată în art. 260 alin. (6) şi (7) NCPC şi priveşte numai proba cu martori. Astfel, dacă proba cu martori a fost încuviinţată în condiţiile alin. (2) al art. 254, atunci, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a propune proba contrară, aceasta trebuie cerută în aceeaşi şedinţă, dacă ambele părţi sunt de faţă, sau, dacă partea a lipsit la încuviinţarea dovezii, la primul termen când se înfăţişează.

4. Ordonarea probelor din oficiu. Atunci când probele propuse de părţi sunt neîndestulătoare pentru lămurirea procesului (în fapt, pentru lămurirea tuturor faptelor juridice care corespund susţinerilor părţilor şi care au greutate în soluţionarea procesului), judecătorul va putea dispune completarea probelor. De asemenea, instanţa va putea să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe în afara celor propuse şi încuviinţate părţilor, chiar împotriva voinţei acestora.

în fapt, dispoziţia corespunde ordonării probelor din oficiu. Este impropriu a spune că instanţa propune probe, ea dispunând direct încuviinţarea lor, în toate cazurile după punerea lor în discuţia părţilor şi ascultarea poziţiei acestora, cu atât mai mult cu cât în sarcina lor vor cădea cheltuielile şi orice alte obligaţii legate de administrarea lor.

Desigur, dispunerea probelor din oficiu nu trebuie să reprezinte un dezechilibru procesual şi să creeze o situaţie de avantaj uneia dintre părţi sau să fie o intervenţie compensatorie pentru pasivitatea părţii înseşi de a-şi propune probele în propria sa apărare. Instanţa va dispune din oficiu asupra necesităţii administrării unei probe atunci când dovezile administrate nu sunt suficiente pentru formarea convingerii sale. Tocmai de aceea, spre deosebire de părţi care pot propune probele în anumite condiţii procedurale

(acte, termene), instanţa va putea să dispună administrarea din oficiu a unei probe oricând şi numai cu privire la situaţii de fapt afirmate în cursul procesului.

în aceleaşi condiţii, potrivit art. 257 alin. (2) NCPC, instanţa va putea ordona din oficiu administrarea unei probe solicitate, însă la care partea a renunţat.

Dispoziţia instanţei cu privire la completarea probelor sau administrarea unor probe noi din oficiu nu dispensează părţile de îndeplinirea obligaţiilor de administrare a probelor astfel dispuse, în măsura stabilită de instanţă. Atât sarcina, cât şi proporţia acestor obligaţii este lăsată la aprecierea instanţei. Va suporta obligaţiile pentru administrarea probei partea care a făcut susţinerea a cărei probaţiune se impune.

însă neîndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţă pentru administrarea probelor ordonate din oficiu nu poate atrage decăderea părţii din dreptul de a-i fi administrată proba, pentru că nu putem vorbi în acest caz despre un drept al părţii, ci doar despre un set de obligaţii stabilite de către instanţă în scopul administrării din oficiu, astfel că sancţiunea neîndeplinirii acestora atrage alte consecinţe în plan procesual.

Omisiunea instanţei de a dispune din oficiu completarea probelor ori administrare unor probe noi nu poate fi sancţionată în căile de atac.

Mai mult, în doctrină s-a exprimat opinia că proba neadministrată nu ar putea fi solicitată de parte nici în calea de atac, deoarece s-ar recunoaşte părţii un drept de a influenţa durata procesului sau posibilitatea aflării adevărului. în opinia noastră, aceasta este o sancţiune nejustificată, cu atât mai mult cu cât în căile de atac părţile pot cere probe noi, fără nicio distincţie, alta decât impusă de limitările legale exprese.

Răspunde