Art. 258 Noul Cod de Procedură Civilă Încuviinţarea probelor Probele Judecata

1. încheierea de admitere sau de respingere a probelor propuse. înainte de a fi încuviinţate, probele propuse în aceste condiţii trebuie puse de câtre instanţa în discuţia contradictorie a părţilor. Aceste discuţii presupun o identificare a faptelor care trebuie probate şi a mijloacelor de probă.

Mai mult decât atât, conform art. 126 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat din 2011, pentru activităţile de reprezentare şi asistare prevăzute în contractul de asistenţă avocaţială, acesta (contractul) reprezintă un mandat special în puterea căruia avocatul poate încheia acte de conservare,

Citește mai mult

administrare ori dispoziţie în numele clientului său.

Reamintim că instanţa va asculta partea atât cu privire la probele propuse de către aceasta, cât şi cu privire la cele propuse de adversar, chiar şi în condiţiile art. 223 alin. (2) şi (3) NCPC.

După aceasta, instanţa va da o încheiere de admitere sau de respingere a probelor propuse, care trebuie să fie motivată. în încheierea prin care se încuviinţează dovezile trebuie să se arate faptele ce vor trebui dovedite, precum şi mijloacele de dovada încuviinţate, dispoziţiile art. 255 NCPC fiind aplicabile.

Când o parte s-a opus unei probe propusă de cealaltă parte, încheierea va arăta şi temeiurile pentru care proba a fost încuviinţată sau respinsă, pentru că această încheiere, formând corp comun cu hotărârea care se va pronunţa pe fond, este supusă controlului judiciar.

Lipsa acestor menţiuni poate atrage anularea încheierii de încuviinţare a probei, dacă partea interesată dovedeşte că a suferit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Respingerea nemotivata a unei probe solicitate face ca hotărârea să fie nelegală şi netemeinică, deoarece nu se poate verifica raţiunea pentru care probele solicitate au fost respinse.

De asemenea, încheierea prin care se încuviinţează probele trebuie să stabilească şi obligaţiile părţilor în legătură cu administrarea fiecăreia dintre probele încuviinţate, cu precizarea obiectului obligaţiei, termenului în care trebuie adusă la îndeplinire şi sancţiunea incidenţă în caz de neexecutare, pentru fiecare probă în parte. Instanţa trebuie să ia aceste măsuri şi în cazul completării sau administrării din oficiu a unor probe.

în fine, încheierea de încuviinţare a probelor are un caracter preparatoriu, instanţa putând reveni în cursul procesului asupra probelor încuviinţate în condiţiile art. 259 NCPC

Practica a semnalat în unele situaţii, nu puţine, o etapizare a fazei încuviinţării probelor. Astfel, deşi părţile formulează cererea de probe în condiţiile prevăzute de lege -art. 254 alin. (1) NCPC-instanţa încuviinţează o parte a acestora, urmând ca încuviinţarea celorlalte să fie făcută sub rezerva necesităţii lor, dacă probele primordial încuviinţate şi administrate se dovedesc neîndestulătoare (este, în special, cazul expertizei şi chiar al probei testimoniale).

Subliniem că, deşi această modalitate de gestionare a procesului de probaţiune nu este neapărat nocivă, totuşi ea nu are o justificare legală. Mai mult, ea reprezintă doar o aplicare inversată a dispoziţiilor art. 259 NCPC, astfel încât nu vedem de ce instanţa nu s-ar pronunţa asupra încuviinţării tuturor probelor cerute în condiţiile dispoziţiilor legale de faţă, înlăturând orice echivoc legat de momentul procesual şi drepturile părţilor legate de acesta, urmând să stabilească ordinea administrării probelor în condiţiile art. 260 alin. (1) NCPC. Astfel, dacă în ordinea statornicită unele probe se vădesc inutile sau nu se mai justifică, instanţa va putea aplica mecanismul revenirii asupra probelor încuviinţate. în acest fel se asigură respectarea drepturilor părţilor în procesul de probaţiune, dar în primul rând plasează măsurile instanţei şi succesiunea acestora în ordinea prevăzută de lege.

Este de principiu că instanţa are obligaţia de a se pronunţa asupra tuturor cererilor formulate de părţi şi de a otiva pentru ce le admite sau le respinge în total sau în parte; aşa fiind, respingerea nemotivată, de pildă, a cererii pentru efectuarea unei expertize face ca hotărârea pronunţată să fie netemeinică şi nelegală, deoarece nu se poate verifica raţiunea pentru care probele solicitate nu au fost admise - Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 116/1983, în Repertoriu IV, p. 253, nr. 64.

2. Limitarea martorilor propuşi. Dispoziţia legală analizată prevede în ultimul alineat că, odată cu încuviinţarea probelor, instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi.

Deşi la prima vedere se pare că această cenzură cantitativă vizează numai proba cu martori, celelalte mijloace de probă fiind intangibile din acest punct de vedere, în fapt constatăm că cenzura şi controlul atât cantitativ, cât şi calitativ al instanţei sunt continue, dar posibile şi vizibile în etapa administrării probei (astfel, cu prilejul administrării probei nu vor fi avute în vedere înscrisurile care au excedat obiectului probei sau care nu au fost determinate de parte cu ocazia discuţiilor purtate cu prilejul încuviinţării; vor fi respinse din interogatoriu întrebările neconcludente sau care depăşesc sfera obiectului acestei probe etc.). în schimb, numărul martorilor propuşi poate fi estimat încă din momentul încuviinţării probei testimoniale, astfel încât funcţia probei în proces să fie asigurată.

Limitarea numărului martorilor propuşi reprezintă o chestiune de încuviinţare a probei şi nu se suprapune domeniului art. 259 NCPC, atunci când instanţa a audiat o parte a martorilor şi apreciază ca audierea celorlalţi nu se mai impune revenind asupra probei, şi nici situaţiei în care proba cu martori este respinsă pentru neîndeplinirea criteriilor de admisibilitate prevăzute la art. 255 NCPC.

3. Asigurarea dovezilor. Potrivit alin. (1) al art. 258, evaluările asupra admisibilităţii probei nu vor fi făcute dacă există pericolul ca ele să se piardă prin întârziere. în acest caz, instanţa va da curs asigurării dovezii, procedură în cadrul căreia, potrivit interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 363 alin. (1) NCPC, nu analizează admisibilitatea sau concludenţa probei astfel administrate.

Ni se pare totuşi că atât legalitatea, cât şi verosimilitatea probei ar putea fi analizate de instanţă chiar şi în procedura asigurării dovezilor, cu atât mai mult în cazul în care procesul judiciar a început deja, astfel că instanţa ar putea evalua aceste condiţii în funcţie de elementele determinate ale litigiului.

întotdeauna, partea care cere administrarea probei în circumstanţele excepţionale ale asigurării dovezilor va trebui să dovedească interesul unei asemenea pretenţii. Aceasta presupune anumite circumstanţe evaluatorii care ar putea permite instanţei, cel puţin în unele cazuri, să aprecieze atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra pertinenţei probei, lăsând instanţei care va soluţiona ulterior procesul doar estimarea asupra concludenţei sale.

A nu ţine cont de aceste aspecte poate însemna uneori administrarea unor probe care nu răspund niciuneia dintre exigenţele necesare pentru soluţionarea unui caz, cu atât mai mult cu cât chiar art. 360 alin. (2) NCPC, integrat asigurării dovezilor, impune arătarea faptelor şi a probelor care demonstrează aceste fapte, a căror legătură cu un obiect litigios trebuie realizată.