Art. 256 Noul Cod de Procedură Civilă Convenţii asupra probelor Probele Judecata

Deşi posibilitatea încheierii unor convenţii asupra probelor In cadrul litigiului judiciar a fost mereu acceptată ca expresie a principiului disponibilităţii procesului - recunoscut părţilor-, actuala reglementare oferă un cadru instituţional acestei instituţii.

Dispoziţia impune trei direcţii de abordare: condiţiile în care convenţiile asupra probelor pot fi încheiate; obiectul convenţiei asupra probelor şi limitele dreptului de a încheia aceste convenţii sau excepţiile de la regula libertăţii de a conveni asupra probelor.

1. Condiţiile în care se pot încheia convenţii asupra probelor.

Citește mai mult

întrucât nu există nicio limitare cu privire la momentul în care părţile pot încheia o convenţie asupra probelor, este justă aprecierea că aceasta ar putea fi încheiată fie anterior procesului, ca o componentă a convenţiei compromisorii inserată în actul primordial (de exemplu, actul juridic al părţilor prin care naşte raportul juridic), fie pe parcurs, în faza de conciliere sau mediere ori în cursul procesului.

Indiferent de formula de exprimare, convenţiile asupra probelor sunt acte juridice în sens restrâns, de formaţie bilaterală, de dispoziţie procesuală, fie că sunt redate în forma actului scris, fie că sunt ad-hoc exprimate în faţa instanţei, în cursul procesului. Credem că ele nu pot fi decât exprese şi nu pot fi subînţelese prin tăcerea părţii care ar avea dreptul de a se opune admiterii ori administrării unei probe în anumite condiţii, deoarece tăcerea părţii semnifică uneori decăderea ei din dreptul de a formula o anumită solicitare (de exemplu, pârâtul decade din dreptul de a cere decăderea reclamantului din dreptul de a administra o probă cu martori pentru nedepunerea cheltuielilor de deplasare a martorului după administrarea probei) sau are altă semnificaţie (de exemplu, necontestarea actului sub semnătură privată semnifică însuşirea lui de către cel căruia i se opune).

2. Obiectul convenţiei asupra probelor. în raport de obiectul lor, se disting următoarele categorii de convenţii asupra probelor:

a) convenţiile cu privire la admisibilitatea probelor. Acestea sunt valabile numai dacă dispoziţiile legale ce reglementează admisibilitatea sunt dispozitive, iar nu imperative. Astfel, art. 274 alin. (1) şi (4) NCPC permite părţilor să convină admisibilitatea actului ca probă, chiar dacă înscrisul sub semnătură privată care constată un act sinalagmatic nu îndeplineşte condiţia multiplului exemplar; aceeaşi este situaţia în cazul prevăzut în art. 275 alin. (1) NCPC, al actului prin care o singură parte se obligă, în privinţa menţiunii „bun şi aprobat".

Ar fi însă exagerat să se spună că în toate cazurile în care, la întocmirea înscrisului, s-au încălcat prescripţiile legii, părţile au convenit în mod tacit să renunţe anticipat la aceste dispoziţii legale, deoarece ar însemna ca, pe baza unei pretinse convenţii a părţilor, aceste dispoziţii să nu se mai aplice niciodată, iar norma juridică trebuie interpretată în sensul în care ea să se aplice, nicidecum în sensul în care să nu se aplice.

De asemenea, mai este necesar ca forma scrisă să fie cerută de lege numai ad pro-bationem, când lipsa ori neregularitatea ei nu afectează existenţa operaţiunii juridice, nu însă od voliditotem, ipoteză în care actul juridic, în sens de negotium, este lovit de nulitate;

b) convenţiile referitoare la obiectul probei sunt valabile atunci când părţile deplasează obiectul probei la fapte vecine şi conexe, dacă aceasta este de natură să facă mai facilă dovada actelor sau faptelor juridice supuse probaţiunii;

c) convenţiile privitoare la sarcina probei sunt valabile în măsura în care stabilesc reguli aplicabile numai părţilor; ele însă nu pot stabili reguli în sarcina instanţei sub aspectul obligaţiei de a proba.

Referitor la obiectul convenţiei asupra probelor, s-a susţinut în doctrină că acesta va putea viza, de asemenea, puterea doveditoare a probei sau chiar reguli de administrare a probelor.

Totuşi, credem că puterea doveditoare a probei se integrează domeniului interpretării probelor. în principiu, probele nu au valoare doveditoare predeterminată, regula evaluării funcţiei probatorii a acestora fiind reglementată exclusiv prin art. 264 NCPC. Pe de-o parte aceste dispoziţii sunt de ordine publică, iar pe de alta implică numai instanţa asupra competenţelor şi atribuţiilor în privinţa cărora părţile nu pot tranzacţiona, deci puterea doveditoare a probelor nu poate face domeniul convenţiilor asupra probelor.

în ceea ce priveşte administrarea, observaţiile sunt oarecum bazate pe acelaşi raţionament: în principiu, operaţiunea de administrare a probelor aparţine instanţei şi este trasată prin dispoziţii de ordine publică, deci de la care părţile nu pot deroga prin convenţii particulare. Totuşi, se recunoaşte că părţile au dreptul la administrarea probelor, corelativ căruia au şi anumite obligaţii (trebuie să suporte anumite costuri pentru administrarea probei respective, să asigure translatori ori interpreţi etc.), iar cu privire la acestea, în principiu, nimic nu împiedică părţile să tranzacţioneze.

3. Limitele dreptului de a încheia convenţii asupra probelor. în fine, limitele dreptului de a încheia aceste convenţii sau excepţiile de la regula libertăţii de a conveni asupra probelor sunt determinate de următoarele condiţii:

a) convenţiile asupra probelor să nu privească drepturi asupra cărora părţile nu pot dispune ori tranzacţiona;

b) convenţiile asupra probelor nu trebuie să facă mai dificilă ori imposibilă dovada actelor sau faptelor juridice supuse probaţiunii;

c) convenţiile asupra probelor să nu contravină ordinii publice, normelor legale imperative sau bunelor moravuri.