Art. 255 Noul Cod de Procedură Civilă Admisibilitatea probelor Probele Judecata
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Judecata
SUBSECŢIUNEA a 3-a
Probele
Judecata
SUBSECŢIUNEA a 3-a
Probele
Art. 255
Admisibilitatea probelor
(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.
(2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.
(3) Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanţei.
(4) La cererea instanţei, autorităţile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate.
| ← Art. 254 Noul Cod de Procedură Civilă Propunerea probelor.... | Art. 256 Noul Cod de Procedură Civilă Convenţii asupra... → |
|---|
Citește mai mult
din bufet persoana ce făcuse reclama,la acesta îi dă o amendă de 850 lei și îi ridică permisul sub motivul că circulă cu ATV-ul sub influiența alcolică,dar nu a condus pe șosea nici măcar pe porțiunea asfaltată a străzi respective ce pe acostament,refugiu.considerând că nu elegal,din 2015 se tot judecă cazul ne acordândui-se realtatea,nu este nici un articol din legea circulației care să prvadă amenzi unei persoane ce se deplasează,conduce pe această porțiune,sa făcut fotografii cu locul respectiv ,dar justițiea nu le acordă importanță CE TREBUIE SĂ SE FACĂ PT. ACORDAREA ADEVĂRULUI ?Citește mai mult
priveşte competenţa recunoscută instanţei de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, aceasta este un corolar firesc şi necesar al învestirii sale cu soluţionarea cauzei pe care este ţinută să o finalizeze printr-o hotărâre legală şi temeinică şi că, dincolo de raţiunile care impun şi justifică o atare prerogativă, consacrarea ei nu relevă însă niciun fine de neconstituţionalitate).în cadrul deliberării asupra încuviinţării probelor propuse, instanţa va analiza:
a) admisibilitatea probelor. Orice mijloc de probă, pentru a fi admisibil, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale:
- proba să fie legala, deci să nu fie oprită de legea materială sau procesuală. Spre
exemplu: în cazul înscrisurilor autentice, constatările personale ale organului instrumen-tator nu pot fi contestate decât prin înscrierea în fals - art. 270 alin. (1) NCPC; în cazul prezumţiilor legale absolute irefragabile este inadmisibilă proba pentru combaterea acestora, iar celelalte prezumţii legale absolute pot fi răsturnate numai prin mărturisire judiciară făcută de cel în favoarea căruia operează prezumţia; potrivit art. 51 alin. (3) NCPC, motivele de recuzare nu pot fi dovedite prin interogatoriu etc.;
- proba să fie verosimila, adică să nu contravină legilor naturii, să nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile, ci a unor fapte reale, demne de a fi crezute;
b) aptitudinea probelor de a duce la soluţionarea procesului. Pentru aprecierea aptitudinii probei de a duce la soluţionarea procesului trebuie verificat dacă:
- proba este pertinenta, adică dacă are legătură cu obiectul procesului;
- proba este concludenta, adică dacă poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la rezolvarea cauzei respective.
Orice probă concludentă este şi pertinentă, dar este posibil ca o probă pertinentă să nu fie totuşi concludentă.
Pe lângă aceste condiţii generale de admisibilitate, pentru unele mijloace de probă există şi condiţii speciale, care însă vor fi evidenţiate cu prilejul analizării fiecărui mijloc de probă în parte.
Este totuşi posibil ca probele să fie încuviinţate, în circumstanţe excepţionale, când necesitatea administrării lor se impune cu urgenţă dacă exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere. Este ipoteza reglementată generic de art. 258 alin. (1) NCPC.
2. Faptele de notorietate publică, uzanţele şi reglementările locale. Alineatele (2) şi (3) ale art. 249 se referă mai puţin la reguli de admisibilitate a probelor şi ţin mai mult de
o anumită atestare judiciară a sarcinii probei care, întotdeauna în privinţa faptelor, aparţine autorului afirmaţiei faptului.
2.1. Astfel, în privinţa faptelor de notorietate publica sau necontestate, în funcţie de circumstanţele cauzei judecătorul poate dispensa partea de obligaţia de a proba.
Pentru a putea considera un fapt ca fiind de notorietate publică (notoria non egent probatione, sens în care, în interpretarea Codului civil de la 1864, se consideră că faptele notorii nu trebuie probate), este necesar ca acesta: să fie cunoscut de un număr mare de persoane (nu neapărat de toate persoanele) dintr-o anumită arie geografică (ţară, zonă); să fie necontestat; să prezinte claritate.
în ceea ce priveşte prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, în aceleaşi decizii Curtea a constatat şi că dispoziţiile art. 167 alin. (1) CPC 1865, departe de a aduce atingere dreptului la un proces echitabil, în realitate îi dau expresie, constituind o modalitate eficientă de prevenire şi limitare a abuzului de drept în materie: C.C., Dec. nr. 590/2005; Dec. nr. 840/2006; Dec. nr. 863/2006; Dec. nr. 493/2008; Dec. nr. 981/2009; Dec. nr. 1451/2009.
Atunci când partea afirmă un fapt ca fiind de notorietate publică, circumstanţele cauzei pot determina instanţa fie să considere necesară probarea faptului afirmat, întocmai ca a oricărei susţineri făcute în cursul procesului, fie să dovedească doar aspectele conexe arătate mai sus (adică doar să demonstreze notorietatea).
în privinţa faptelor necontestate însă, credem că este important să subliniem că incontestabilitatea trebuie să provină de la părţi într-o manieră neechivocă. Tăcerea pârâtului cu privire la situaţia afirmată de reclamant, manifestată prin nedepunerea întâmpinării ori lipsa părţii la proces sau orice atitudine care constă în pasivitate procesuală, nu semnifică necontestarea faptului afirmat. Necontestarea faptului afirmat poate fi reţinută dacă, sub anumite aspecte, susţinerile părţilor sunt deplin concordante.
De asemenea, necontestabilitatea faptului nu trebuie să îl privească pe judecător (nu sunt necontestabile, deci susceptibile de neprobaţiune, faptele cunoscute de judecător personal), ci asumarea faptului trebuie să provină exclusiv de la părţi.
Stabilirea gradului în care, cu privire la faptele necontestate sau de notorietate publică, este atenuată sarcina probei este lăsată la latitudinea instanţei; aceasta va trebui să cântărească nu doar gradul de convingere personală în raport cu faptele nedovedite, ci şi aptitudinea judecăţii de a corespunde exigenţelor necesare garantării a unui proces corect, dar şi oferirea pârghiilor necesare pentru asigurarea unui control efectiv al hotărârii în căile de atac.
2.2. în privinţa uzanţelor însă [reamintim că uzanţe semnifică, potrivit art. 1 alin. (6) NCC, obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale], a regulilor deontologice şi practicilor statornicite între părţi, acestea trebuie probate, în condiţiile legii, de către cel care le invocă.
Atât uzanţele, cât şi regulile deontologice sau practicile statornicite între părţi sunt justificate de situaţii care au o anumite repetabilitate (multiplicare a comportamentelor/atitudinilor identice), o anumită durata şi continuitate (comportamentele se repetă în acelaşi sens pe o perioadă), claritate şi consens (comportamentele nu sunt echivoce şi există o acreditate largă a precedentului în situaţia respectivă). De aceea, atunci când se afirmă o uzanţă, regulă deontologică ori se evocă o practică statornicită între părţi, cel care invocă faptul bazat pe acestea trebuie să demonstreze toate aceste elemente conexe.
în privinţa uzanţelor, dispoziţiile alin. (3) nu sunt deplin armonizate cu cele ale art. 1 alin. (6) teza finală NCC, care arată că uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară, normă care are o puternică componentă procesuală, astfel încât va fi aplicată ca regulă specială derogatorie.
De asemenea, dacă regulile deontologice sau bunele practici sunt codificate de către instituţiile sau autorităţile competente ori tutelare, credem că proba lor va fi făcută în condiţiile prezentării codului sau manualului care conţine regulile respective.
2.3. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanţei, apreciere care trebuie însă subsumată tuturor considerentelor deja exprimate.
în vederea aplicării dispoziţiilor alin. (3) al art. 255, la cererea instanţei, autorităţile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate.
Dispoziţia alin. (4) al art. 255 reglementează o problemă care ţine de administrarea probelor pentru ipoteza alin. (3), iar nu de admisibilitatea acestora, aşa cum sugerează denumirea marginală a textului.