Art. 268 Noul Cod de Procedură Civilă Rolul semnăturii Probele Judecata

Acest text de lege abordează funcţia probatorie a semnăturii pe un înscris, indiferent de calitatea sa şi suportul care îl stochează.

Primul alineat se referă, fără îndoială, la semnătura olografă, adică la o grafie personală a celui de la care înscrisul emană sau pe care astfel şi-l însuşeşte. Semnătura constă, de regulă, într-o suită de semne literale având în mod obişnuit semnificaţia reprezentării numelui unei persoane.

Nu este astfel considerat semnătură un semn, o emblemă, un desen sau chiar o ştampilă, chiar dacă sunt folosite legitim şi aplicate de către cel care avea dreptul semnării

Citește mai mult

actului. De asemenea, semnele, emblemele, ştampila sau orice altă grafie adiacentă semnăturii nu complinesc rolul acesteia decât în măsura în care o lege specială ar impune acest regim.

Sub rezerva acestor exigenţe minimale sau a unor condiţii impuse prin dispoziţii speciale, semnătura olografă face proba existenţei consimţământului părţii care a semnat înscrisul cu privire la conţinutul acestuia.

Desigur, trebuie avut în vedere că, de regulă, semnătura se încorporează în cuprinsul actului, la sfârşitul acestuia, pentru a semnifica însuşirea întregului său conţinut, iar uneori este aplicată pe fiecare pagină a actului; o semnătură poziţionată marginal sau la mijlocul actului, de exemplu, nu are semnificaţia asumării întregului său conţinut.

Proba constituită prin semnătura actului nu este absolută, ci, în funcţie de regimul probator specific, prezumţia iuris tantum a existenţei consimţământului părţii care a semnat înscrisul cu privire la conţinutul acestuia poate fi răsturnată prin administrarea probei contrare în condiţiile legii.

Cu privire la greutatea probatorie, este necesar să se distingă astfel:

a) dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condiţiile legii. Astfel, dacă funcţionarul public a acţionat potrivit atribuţiilor şi competenţelor sale, actul semnat de acesta face, ca regulă, dovada deplină asupra identităţii părţilor, semnăturii şi consimţământului acestora cu privire la conţinutul actului şi datei înscrisului şi nu ar putea fi combătut decât în condiţiile art. 270 NCPC;

b) dacă semnătura este electronica, valabilitatea va fi stabilită după verificarea reproducerii sale, în condiţiile legii.

Cu toate acestea, trebuie ştiut că semnătura electronică nu semnifică ceea ce în mod obişnuit înţelegem prin semnătura unui înscris.

Semnătura electronica este un pachet de date de identificare a utilizatorului, integrat în documentele sau/şi în mesajele pe care acesta le transmite. Ea este atribuită unui singur utilizator şi, prin sistemul său de securizare de către furnizorul acreditat al acestui serviciu, asigură identitatea semnatarului, deoarece nu poate fi generată decât de acesta.

De aceea, dacă, în principiu, un document este transmis, garantarea lui prin semnătură electronică (menţiune care însă nu este întotdeauna explicită în interiorul documentului) semnifică faptul că provine de la posesorul certificatului digital calificat care îi permite accesul la respectiva semnătură. Acesta nu va contesta semnătura electronică, ci folosirea sa neautorizată de către o persoană care nu este deţinătorul certificatului digital ce autorizează folosirea semnăturii electronice.

Trebuie însă precizat că art. 268 NCPC trasează rolul semnăturii înscrisului în proba-ţiunea judiciară ca instrumentum probationis.

Dacă un act nesemnat nu are semnificaţie probatorie ca înscris, nu conduce automat la inexistenţa raportului juridic afirmat - negotium iuris (probă care poate fi realizată prin alte mijloace, cu excepţia cazului când înscrisul era cerut şi ad validitatem), aşa cum poate să aibă o altă valoare probatorie, dacă legea permite (de exemplu, ar putea valora, în anumite condiţii, început de dovadă scrisă).