Art. 270 Noul Cod de Procedură Civilă Putere doveditoare Probele Judecata

Art. 270

Putere doveditoare

(1) Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii.

(2) Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane.

(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul menţiunilor din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor, fără a constitui obiectul principal al actului. Celelalte menţiuni constituie, între părţi, un început de dovadă scrisă.

Comentarii despre Art. 270 Noul Cod de Procedură Civilă Putere doveditoare Probele Judecata

adriana 13.12.2013

în măsura în care forma autentică nu este impusă ca o condiţie ad validitatem sau chiar ad probationem, părţile recurg voluntar la procedura autentificării actelor şi datorită avantajelor probatorii pe care un asemenea înscris le garantează.

Astfel, înscrisul autentic este însoţit de o puternică prezumţie de autenticitate şi validitate cu privire la constatările făcute personal de către cel care l-a întocmit, astfel încât persoana care îl foloseşte este scutită de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă. Aşadar, înscrisul care prin forma şi aparenţa sa (semnătura

Citește mai mult

funcţionarului, sigiliul autorităţii etc.) are înfăţişarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumţia că emană în realitate de la cei care figurează ca semnatari, iar dacă i se contestă autenticitatea, cel care invocă înscrisul nu are a face nicio dovadă, sarcina probei trecând asupra părţii care contestă sinceritatea şi autenticitatea înscrisului.

Prezumţia operează faţă de orice persoană (erga omnes) şi dispensează de orice obligaţie probatorie pe cel care îl evocă cu privire la tot ce intră în domeniul autenticităţii, aşa cum acesta este determinat de art. 269 alin. (1) teza a ll-a NCPC, desigur, până la declararea sa ca fals, în condiţiile legii.

Aşadar, revine celui care contestă autenticitatea obligaţia de a iniţia demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate:

- fie în cadrul procedurii administrării probei, prin înscrierea în fals potrivit art. 304 şi urm. NCPC în acest caz, înscrierea în fals poate viza orice formă de realizare a falsului, atât material, cât şi intelectual;

- fie în cadrul unui proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului (uneori, în situaţii excepţionale, poate reveni în sarcina instanţei civile competenţa analizării falsului, spre exemplu în condiţiile art. 308 NCPC).

Exced autenticităţii şi prezumţiei de validitate:

a) declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic. Agentul instrumentator nu poate controla sau asigura corespondenţa acestora cu realitatea, ci doar ia act de exhibarea lor. Dacă însă una dintre părţi contestă că au fost făcute anumite declaraţii despre care se menţionează în înscrisul autentic (de exemplu, în înscrisul autentic se arată că părţile au declarat în faţa agentului instrumentator că preţul a fost plătit, iar vânzătorul susţine că nu s-a făcut o asemenea declaraţie), atunci este nevoie de înscrierea în fals.

De asemenea, s-a mai decis că fac dovadă până la înscrierea în fals şi consemnarea corectă a declaraţiilor făcute (spre exemplu, renunţarea la moştenire, precum şi constatarea unui fapt petrecut în faţa notarului public).

însă conţinutul acestora (valoarea de adevăr a celor declarate de parte, voinţa sub care s-a realizat declaraţia etc.) face probă în faţa instanţei numai până la dovada contrară, dovadă care trebuie cerută de partea care contestă realitatea sau valabilitatea declaraţiei.

Reamintim şi de această dată că norma de drept procesual constituie o reglementare generală de la care se poate deroga prin reglementări speciale. Astfel, art. 100 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, introdus prin Legea nr. 77/2012, potrivit căruia „declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic notarial fac dovada, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane" reprezintă o normă specială aplicabilă în toate litigiile în care părţile se prevalează în probaţiune de înscrisuri autentificate de notarii publici. Chiar dacă norma specială concordă cu dispoziţiile generale stabilite în art. 270 alin. (2) NCPC, instanţa se va întemeia întotdeauna, în cazul dat, pe dispoziţiile legii speciale incidente;

b) menţiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor, fără a constitui obiectul principal al actului - înţeles în acest caz ca negotium, izvor de obligaţii (astfel, menţiunea că preţul a fost deja plătit de cumpărător; valabilitatea consimţământului exprimat de părţi în faţa agentului; menţiunile accidentale, care depăşesc obiectul propriu-zis al actului, însă numai dacă au o legătură cu acel obiect).

Acestea fac dovada între părţi şi faţă de terţi numai până la proba contrară, adică au puterea doveditoare a actului sub semnătură privată recunoscut de cel căruia i se opune;

c) celelalte menţiuni ale actului (menţiuni enunţiative, referitoare la fapte străine de obiectul actului juridic autentic), care nu fac dovada între părţi sau faţă de terţi.

Ele au doar între părţi valoarea probatorie a începutului de dovadă scrisă, fără a fi impuse şi condiţiile din art. 310 NCPC.

Astfel, se pot dovedi prin orice mijloc de probă incapacităţi, vicii ale voinţei, fraudarea legii, simulaţia etc.

Răspunde